La zi în cultură

Treisprezece ani i-au trebuit lui Sorin Gherguţ să-şi publice acest al doilea volum de versuri, iar poezia sa nu pare să fi bătut pasul pe loc. A păstrat suficiente teme, motive, referinţe şi mărci retorice, precum şi umorul, încît să rămînă perfect recognoscibilă, cu toate astea acum se prezintă într-o formă şi într-un limbaj mai rafinate, cu un fond evident mai personal şi, aş spune, chiar dramatic.

Cu acest roman ne aflăm în mai multe locuri deodată. Mai întîi de toate, ne aflăm în a doua parte a trilogiei pe care Javier Marías a construit-o în jurul protagonistului Jaime Deza, un fel de profiler hispanic ajuns să lucreze pentru serviciile secrete britanice.

Aşa de tare ne-am obişnuit cu gîndul că la noi toate merg prost, că nimic din cele începute nu se termină, că funcţionează doar acele treburi în care sînt implicaţi oameni „interesaţi“, veroşi, cu gînduri ascunse, încît rămînem descumpăniţi, atunci cînd realitatea ne contrazice reflexul căpătat.

Recunosc: dacă nu m-aş fi lăsat convins de îndemnul prietenesc al Ioanei Pârvulescu, nu aş fi ajuns nici mort pe 25 şi 26 martie la Braşov, văduvindu-mi, astfel, jurnalul plăcerilor culturale de două zile frumoase (mulţumesc, Ioana).

Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş, înconjurat de vaste suprafeţe „pietonale“ ocolite, de luni bune, de pietonii care vor să-şi protejeze pantofii şi picioarele, se înalţă falnic spre capătul superior al „centrului“, adică al arterei centrale rămase, şi azi, promenada favorită a cetăţenilor de felurite vîrste.

Cu privire la noul disc al lui Pedro Negrescu, am să împărtăşesc un gînd cald şi unul rece. Voi începe cu cel rece, să nu las impresia că ar fi o concluzie directă a recenziei – e mai degrabă o extrapolare de context. În Dilema veche de acum cîteva luni, dedicată „literaturii mici“, Adina Popescu observa că românii scriu de parcă s-ar lua la întrecere pentru premiile Nobel.

Alejandro González Iñárritu e talentat ca regizor (ca găsitor/constructor de ambianţe, chipuri şi detalii expresive), însă concepţia lui despre tragedie este una grosolan-aditivă, constînd în aglomerarea a cît mai multe evenimente şi elemente funeste sau morbide într-un interval de timp scurt din existenţa unui grup restrîns de personaje.

Atunci cînd interesele particulare se lovesc de interesul public, ies scîntei. Un incident recent ne arată că încurcate mai sînt căile democraţiei. Mai ales acolo unde o judecăm „consolidată“... Studiourile Universal au anunţat recent că renunţă să mai susţină producţia filmului Memphis în regia britanicului Paul Greengrass.

Revista literară germană Literaturen consacră o ediţie specială autorului elveţian Max Frisch. Titlul dosarului, un joc de cuvinte, vrea să spună că şi acum, la centenar, totul e proaspăt; sau că totul se învîrte în jurul lui Frisch; sau, în fine, că puteţi afla totul despre Frisch.

„Astăzi, intelectualii propriu-zişi, dacă mai sînt vizibili, sînt deopotrivă duşmăniţi din două părţi: de lumea conservatoare şi de cea revoluţionară. Ei sînt atît de puţintei şi de mititei, şi lumile acestea aşa de mari şi grozave, încît la mijloc intelectualii se arată, iertaţi-mi vorba, destul de caraghioşi.“

„V-aţi ratat viaţa? Cu noi, moartea e un succes.“ Aşa sună reclama acestui magazin de obiecte destinate sinuciderii. Marfa de aici constă în frînghii cu laţul gata făcut, pistoale cu un singur cartuş, lame de ras pentru tăierea venelor, o gamă largă de otrăvuri şi veninuri, greutăţi de beton prevăzute cu mîner, veşminte arăbeşti cu bombe, aristocratice truse de seppuku.

Coaceţi în spuză 6 cartofi frumuşei, de soi făinos. Cînd s-au făcut, cojiţi-i şi puneţi-i într-un castron, cu o bucată de unt. Zdrobiţi cartofii şi pasaţi-i printr-o sită, cît sînt încă fierbinţi. Fierbeţi îndelung un cocoş, pînă cînd carnea se înmoaie şi se desprinde de la sine de pe oase.

Am o superstiţie în legătură cu cititul: dacă, într-o perioadă scurtă de timp, dau, întîmplător, în cărţile pe care le citesc, de un nume,  un titlu, o trimitere care se repetă, las orice altceva şi mă duc aţă unde sînt „trimisă“. Lecturile în acest sistem au fost întotdeauna surprinzătoare – şi dacă nu ştiam cartea respectivă, dar şi cînd credeam că o ştiu prea bine.

Asta era versiunea firoscoasă a titlului ales pentru conferinţa întru care am fost onorat de Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, vineri, 18 martie. Pentru afiş însă, am ales un cîrlig oleacă mai frivol – „Muzele scriitorului român“ –  dar cu lipici, judecînd după sutele de suflete prezente în „aula magna“.

Românul s-a născut nu doar poet, ci şi politician, inginer, avocat, popă, fotbalist, contabil, profesor, savant, artist – plus, evident, critic literar. Altfel spus, unde vine vorba de cap şi de picioare, e stăpîn şi domn; cu mîinile „le are“ mai puţin, în orice caz cu mîinile puse la treabă.

Încep cu Michael Stipe: „Collapse Into Now se revendică unei înţelegeri a faptului că anumite idei, atitudini, contexte – de multe ori convenabile, dar complet nerealiste – ale secolului al XX-lea încă rezistă astăzi, deşi intrăm în a doua decadă a secolului XXI.“

Într-o cronică tatonant-incisivă la Aurora, Iulia Blaga sugerează că filmul lui Cristi Puiu e prins în capcana unui paradox tipic demersurilor de căutare a unui mai „mare“ realism cinematografic. Pe de-o parte, Puiu urmăreşte mai departe implicaţiile esteticii lui „observaţionale“ din Moartea domnului Lăzărescu.

În vîrtejul actualităţii „fierbinţi“, ziua internaţională a Francofoniei a trecut, la noi, aproape neobservată. Unde să mai găseşti un colţişor de pagină pentru asemenea futilităţi cînd, vorba aia, Europa încă mocneşte după cazul Adrian Severin, pe continentul african temperatura e în continuă creştere, iar în Japonia, la Fukushima, focul din reactoare tot nu vrea să se stingă?

În Germania, pentru majoritatea artiştilor de teatru şi dans situaţia economică şi socială s-a înrăutăţit simţitor în ultimii ani. Cel puţin jumătate dintre artişti nu cîştigă suficient pentru a putea trăi doar din arta lor – se arată într-un raport publicat recent.

Cele cincisprezece povestiri ale lui Adrian Buzdugan respectă, în mare, aceeaşi formulă. Personajele sînt, toate, nişte nebuni, uneori geniali, alteori foarte periculoşi, însă mereu captivi între patologie şi vizionarism, între delir şi speculaţia ştiinţifică sau filozofică, gata oricînd să pună la cale o conspiraţie sau să pornească o revoluţie.

Steinbeck era la începuturi cînd a scris acest roman. Literatura lui nu se hotărîse încă să facă o artă din privitul oamenilor şi din înţelegerea arcului voltaic ce le aprinde prieteniile, le încălzeşte convieţuirile, le încarcă sentimental micile gesturi, le electrizează laic şi cumsecade aerul prin care se mişcă.

V-aţi întrebat vreodată cine citeşte jurnale? Cine citeşte, în fond, ceea ce pretenţios se numeşte „literatură personală“, de parcă nu întreaga literatură ar fi personală şi subiectivă? Cine citeşte, aşadar, memorii, autobiografii, biografii, poveşti de viaţă, în fine, jurnale intime, acele însemnări fragmentare şi discontinue care-ar trebui, fără îndoială, arse, îngropate şi decontaminate?

Ce întîmplare cu skepsis! Pe 3 martie am fost la vernisajul expoziţiei tînărului Mircea Struţeanu „Scriitori români. Chipuri şi taine“ (55 de fotografii prezentate de Eugen Negrici şi Horia-Roman Patapievici) la Institutul Cultural Român, iar pe 8 martie, la Clubul „A“, într-o întîlnire moderată de un cristian, vorbeam cu meşterul Ion Cucu despre opera sa fotografică de-o viaţă în cuprinsul breslei literare.

Pentru a evita posibilele suspiciuni privind intenţiile acestui articol, voi stabili de la bun început axioma sub acoperirea căreia voi desfăşura prezenta pledoarie: toată lumea se droghează. Sensibilitatea la termeni e dată de implicaţiile socioeconomice ale adicţiei, de măsura şi modul în care e afectat comportamentul social şi de gradul de generalizare alocat termenilor „drog“ şi „adicţie“.

Scriind despre Aurora, Alex. Leo Şerban l-a asociat cu „noul roman“ francez – curentul care, în anii ’50, a repus în discuţie, în mod polemic, funcţia descriptivă a literaturii. Alţi critici au comparat filmul lui Cristi Puiu cu Jeanne Dielman, 23 Quai du Commerce, 1080 Bruxelles (1975), în care Chantal Akerman povesteşte trei zile din viaţa unei femei casnice.

Nu e de mirare că legea privind parteneriatul dintre stat şi biserică – adoptată recent cu o largă majoritate – stîrneşte atîtea polemici. Căci ea atinge două zone extrem de sensibile ale societăţii. Pe de o parte, nevoia acută a intervenţiei sociale şi umanitare pe fondul eşecului statului de a-şi îndeplini atribuţiile.

Alexis Liebaert îi ia un interviu scriitorului Ian McEwan, care a publicat de curînd romanul Solar, aclamat de critica britanică. McEwan vorbeşte despre interesul său pentru ştiinţă: „Cred că nu există curiozitate intelectuală fără interes pentru ştiinţă.“

Peter Mayle, britanic din naştere (adică încă din 1939), a lucrat vreo 15 ani în industria advertising-ului, după care s-a reformulat integral, devenind un spornic autor de cărţi şi un fericit locuitor al regiunii Provence (cu casă, masă şi grădină într-un sat din zona Luberon).

Mi-am găsit o jucărie nouă: de cîteva săptămîni, mă amuz cu programele de traducere automate. Iau cîte un fragment de text în germană şi comand traducerea în franceză; sau iau un articol în engleză şi solicit versiunea românească. De cele mai multe ori, versiunea tradusă acoperă – într-o proporţie de, să zicem, două treimi – conţinutul iniţial.

Pierre Hassner e un democrat, dar unul care a ştiut să se ferească de discursurile utopice şi de vorbele goale. Pragmatic şi vizionar în acelaşi timp, el susţine că ţările din nordul Africii pot deveni democratice. Dar nu preluînd modele prefabricate.

Dacă în romanul precedent (Cum să uiţi o femeie, 2009), protagonistul era părăsit de iubita sa care lăsa în urmă un foarte concis bilet de adio, situaţie ce-i dezechilibra viaţa şi obiceiurile sociale, de data aceasta, bărbatul, pe nume Victor, este cel care ajunge în punctul în care se mută la bătrîna lui mamă, fără a-i da vreo explicaţie soţiei.

Nu demult, jurnalistul Dominique Decèze a publicat cea de-a doua ediţie a cărţii sale îndelung comentate, La machine à broyer (Maşina de strivit), inspirată din scandalul celor 35 de sinucideri de la France Télécom. Adevărată psihopatie a vremurilor noastre, îndelungata istorie a privatizării mamutului francez a ascuns un adevărat carnagiu.

Pînă acum vreo doi-trei ani sufeream şi eu, ca tot intelectualul conservator şi cu naturel simţitor, de scepticism şi mizantropie. Cunoaşteţi, cred, acel (aproape letal) amestec de senzaţii prin care ajungi la concluzia că eşti un om de prisos, în care contextul social mizerabil, agresiunea mitocăniei, umilirea constantă, buna-credinţă invariabil înşelată sau răstălmăcită  fac să te invadeze gustul nimicniciei, lehamitea de oameni şi resemnarea.

În fiecare an, la Debrecen – oraş din estul Ungariei, la distanţă de vreo oră cu maşina de Oradea –, are loc un festival intitulat DESZKA („scîndură“, aluzie la scîndura scenei), care adună, pe parcursul unei săptămîni, spectacole cu texte maghiare contemporane jucate de teatrele maghiare din Ungaria şi din afara ei.

Bun. Îl avem, pe de o parte, pe Steven Patrick Morrissey – „I’ve been dreaming of a time when / The English are sick to death of Labour and Tories“. Îl ştiţi mai degrabă după nume, cel de familie. De cealaltă, pe turbulentul Peter Doherty – „Reebok classics / And canons at dawn / Terrible warlords, good warlords / And an English song“.

Despre sunet e vorba la mine-n viaţă. În mai puţine cuvinte: radio şi muzică. Desigur, frazele pot deveni mai lungi şi-atunci afli pixelii sau microtoniile. Emisiunea mea Dimineaţa crossover creşte de trei ani la Radio România Cultural.