La zi în cultură

Oameni şi zei e o reprezentare a vieţii dintre zidurile mănăstirii romano-catolice Tibhirine (aparţinînd ordinului trapist), din Algeria anilor ’90, în lunile şi săptămînile de dinainte de răpirea şi uciderea a şapte călugări (francezi) de către Grupul Armat Islamic, aflat în război cu Guvernul algerian.

„...numele meu e Dmitri, sînt prins în acest corp şi nu pot ieşi“, aşa se încheie lungul poem în proză al lui Dmitri Miticov care, de-a lungul a 39 de secvenţe textuale, experimentează deopotrivă o regresie într-un trecut traumatic ficţionalizat şi o desprindere din coordonatele propriului corp.

O carte numai bună pentru intrarea în primăvară. Îţi ia astenia cu mîna, îţi dezmorţeşte zîmbetul. Autorul ei – medic în viaţa de toate zilele – a ştiut ce face atunci cînd a scris-o. S-a gîndit, pesemne, că ceva simplu, tonic (în variantă efervescentă, pe cît posibil, ca să şi sfîrîie) îi prinde bine oricui, din cînd în cînd. Mai ales că pentru aşa ceva nu ai nevoie de reţetă şi nici contraindicaţii nu se cunosc.

„Night Walks“ te intrigă din prima cu influenţele pe care le înglobează şi prin felul în care acestea sînt modelate şi îmbinate. Orice vibraţie care îţi aduce aminte de trip-hop, jazz, muzică clasică occidentală sau game pentatonice orientale te face să distingi clar inspiraţia şi personalitatea exprimate de patru instrumentişti buni şi concepţia muzicală a unui om cu sclipiri.

Sigur v-aţi întrebat, dacă aţi răsfoit măcar în treacăt cărţile iraniencei Azar Nafisi, dacă a citi şi a discuta despre cărţile citite înseamnă a rezista prin cultură. Dacă a alerga prin curtea universităţii cu un gardian obez pe urmele tale înseamnă rezistenţă prin expunerea chipului propriu.

Slavă Domnului, Dora Mezdrea, în admirabila-i tenacitate documentară, nu oboseşte şi nu abdică. La Muzeul Literaturii Române a apărut recent al patrulea volet din seria „Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii“, anume al doilea volum care îl are ca subiect pe Constantin Noica. Un Noica adnotat pas cu pas, (sur)filat şi microfonat de sistemul represiv.

Cred că oricui reflectează o clipă asupra stării actuale şi recent-trecute a teatrului românesc o concluzie i se impune cu necesitate: exodul masiv, în anii 1970-’80, al regizorilor importanţi, al regizorilor-artişti, al regizorilor creatori de şcoală a avut, asupra peisajului scenic, efectul cutremurului din 1977.

Am fost oarecum intrigat de impresia, la prima audiţie a albumului, că ascult un audiobook. Au fost vremuri în care un astfel de material ar fi fost ars pe rug, sub sentinţa că nu se califică drept muzică. Asta sub două aspecte – unul general, ce ţine de încadrarea materialului în genul hip-hop, şi unul specific, ce ţine de cele cîteva bucăţi de...

Ostilitatea şi mai ales indiferenţa celor mai mulţi dintre locuitorii ţării noastre faţă de filmele concepute între graniţele ei au atins asemenea cote polare, încît primul produs cinematografic autohton care va sparge gheaţa (adică box-office-ul, şi pentru început bariera de 100.000 de spectatori) va fi primit ca un fel de a opta minune a lumii.

Peste 100 de teologi catolici din spaţiul germanofon solicită, într-un memorandum publicat la începutul lunii trecute, o reformă radicală a Bisericii Catolice. Documentul intitulat „Biserica 2011: o reformă indispensabilă“ cere, printre altele, renunţarea la celibat.

E vorba de bani. Mulţi bani. Şi de un mare mister. Plus de ceva politichie. Celebra Casă de licitaţii Sotheby’s din New York a anunţat pentru 12 aprilie o şedinţă specială. Un singur obiect va fi scos la vînzare: modulul spaţial Wostok 3KA-2. Frankfurter Allgemeine Zeitung a urmărit povestea.

La Berlin, trebuie să te mişti repede, să fii alert, să nu adormi cu programul Berlinalei în braţe. La bilete se stă la coadă de dimineaţă, cu mult înainte de deschiderea ghişeelor, pe net se stă cu mîna pe mouse şi pe refresh, în cazul rezervărilor făcute online, pe străzi se stă cu aparatul foto în mînă şi cu urechile larg deschise (din cînd în cînd se aud ţipete de fani care-au pus mîna pe cîte un star), pe lîngă covorul roşu se stă cu patru-cinci ore înainte de premieră.

În ciuda succesului notabil de public şi al faptului că este unul dintre cei mai profesionişti scriitori de la noi (în sensul varietăţii titlurilor şi al constanţei cu care a publicat), critica nu s-a prea înghesuit să-i comenteze cărţile lui Radu Paraschivescu.

Derutantă carte! Te ia cu frumosul de prin interbelicul britanic, încîntîndu-te cu ceea ce promite să fie biografia unui personaj bizar şi înduioşător. E vorba de copila Jean, aflată într-o continuă nedumerire, adică fascinată de tot soiul de lucruri pe care nu le înţelege şi în privinţa cărora „opiniile ei erau mormoloci vulnerabili, tremurători“.

Cunoscut pentru rolul Magicianului pe care l-a jucat ani de zile, Marian Râlea este unul dintre cei mai activi actori de dramă, cu un repertoriu amplu, de la Iov la Regele Lear. Acum spune că nu i-a mai rămas de jucat decît rolul magicianului Prospero.

Ar fi trebuit să fiţi de faţă, exact acum opt ani, la Lăptăria lui Enache ca să auziţi cum sunau, în lumea reală, două întîmplări povestite de Lyggia Naum cu ocazia lansării celei de-a doua ediţii a romanului lui Gellu Naum, Zenobia.

Pentru ursul cultural care sînt, unul dintre efectele cele mai binefăcătoare ale hibernării este mersul în delir la teatru. An de an mi se întîmplă aceeaşi narcoză scenică. Odată consumate sindrofiile sărbătorilor de iarnă – mirajul Paştelui fiind încă departe – urmează o perioadă de moliciuni obosite, cu vreme incertă, aburită, plină de cearcăne şi lentori dezorientate.

Hotărît lucru, teatrului românesc începe să i se întoarcă norocul! Unele spectacole arătau, încă dinspre sfîrşitul anului trecut, semnele unei creativităţi redeşteptate, cînd ezitant, cînd mai decis, în zonele de „acţiune“ ale regizorilor-artişti, singurii pe care scena autohtonă poate conta spre a renaşte.

Dansul pantomimic al lui Thom Yorke din videoclipul pentru primul single, „Lotus Flower“, al acestui nou album Radiohead ar putea să-mi şoptească ce vrea, astăzi, trupa britanică. Melonul ar putea fi al lui Chaplin, mişcările aparent haotice – tot ale lui.

De cîteva luni fac un slalom între textele lui Mircea Horia Simionescu, Mircea Cărtărescu, Sorin Gherguţ, Cioran, Artaud, T. O. Bobe, Simona Popescu, Marie Darrieussecq, între textele mele şi facultativele: Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, jurnalul lui Kafka.

True Grit, un western semicomic regizat de fraţii Coen, reprezintă cea de-a doua ecranizare a unui roman de Charles Portis, apărut în 1968. Prima ecranizare a ieşit în 1969, dar arată şi sună ca un western de modă mult mai veche – e unul dintre ultimele westernuri hollywoodiene făcute ca şi cînd nici Sergio Leone, nici războiul din Vietnam n-ar fi existat.

Un grup de diplomaţi francezi din generaţii diferite, unii încă activi, alţii ieşiţi la pensie, a publicat – sub pseudonimul colectiv Marly, după numele restaurantului în care s-au întîlnit – o scrisoare deschisă în care a denunţat deriva în care se află afacerile externe ale Franţei.

De ce înregistrarea video cu asasinarea lui Bacioterracino a cutremurat opinia publică mondială? Întîi şi-ntîi, pentru că era pentru prima dată cînd o astfel de înregistrare era transmisă. În general, ni se arată numai partea finală a unui asasinat, fotografia cadavrului, drept unică mărturie.

O satisfacţie: aceea de a-mi vedea titlul favorit din competiţia oficială a Berlinalei 61, Nader and Simin, A Separation, premiat cu Ursul de Aur. O dezamăgire: excluderea din palmares a remarcabilului travaliu de imagine operat de Oleg Mutu în Innocent Saturday. O experienţă jubilatorie: subversiva comedie neagră bollywoodiană, 7 Sins Forgiven.

Ca unul dintre cei mai importanţi prozatori postbelici, Nicolae Breban îşi datorează postura literară de azi gloriei de altădată. Deşi crede în continuare, sincer şi cu tărie, în arta solidă a romanului modern clasic de mari dimensiuni, cu problematică existenţial-metafizică şi caractere pregnante, n-a mai publicat o carte notabilă de decenii

Marjane Satrapi e o cetăţeană planetară: s-a născut în Iran (1969), a făcut liceul la Viena (un liceu francez), s-a stabilit pînă la urmă în Franţa (1994), iar în prezent e căsătorită cu un suedez şi petrece mult timp în SUA. În 2000-2003 a publicat patru BD-uri, într-o serie numită Persepolis, şi de aici i s-a tras celebritatea.

Între jurnalele de pînă acum ale Gabrielei Melinescu, cel de-al cincilea volum este „jurnalul amar“. Puţin decalat faţă de actualitate – cuprinzînd notaţii dintre anii 2003 şi 2008 – acest volet diaristic apărut în 2010 este, fără îndoială, cel mai sceptic dintre toate şi cel mai edificat în legătură cu „natura umană“.

În prea laconica, dar suculenta sa carte de evocări, Cum ar arăta viaţa fără fotografie (volumul I dintr-un interviu de un cristian) apărută nu de mult la Casa de Pariuri Literare, Ion Cucu, fotoportretistul scriitorimii române din ultima jumătate de veac, relatează o scenă cu dichis pentru psihologia lui Marin Preda.

Dintre toate piesele lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia este, cu siguranţă, cea mai „problematică“; sau, dacă vreţi, cea mai „controversată“. Ghilimelele (care pot, în cazul disputelor pur academice, să şi lipsească) semnalează nu atît o caracteristică în sine a scrierii, cît, mai degrabă, tipul de receptare de care ea, scrierea, a avut parte de-a lungul timpului.

Ca să fiu cinstit, mă simt prost scriind despre artişti ca Miles Davis. Ori Johnny Cash. Ori Bergman. Ori Dalí. Ori Homer. Sînt artişti care au trecut de mult de stadiul în care se scriu recenzii ale lucrărilor pe care le-au lăsat în urmă. Acum li se dedică tomuri întregi, se ţin cursuri despre ei prin universităţi din lumea largă, li se scriu biografii, familiile lor sînt hărţuite şi mormintele bîntuite de fani care scriu teze de doctorat despre ei.

În Lebăda neagră, filmul lui Darren Aronofsky despre ambiţia unei tinere balerine (Natalie Portman) de a-şi însuşi dublul rol Odette-Odille din Lacul lebedelor, vechea temă romantică a desăvîrşirii artistice care „se plăteşte scump“, „în lacrimi şi sînge“, e dramatizată cu un senzaţionalism deşucheat, care o duce spre furorul expresionist, trecînd prin grand guignol.

Pînă acum n-am apucat încă să salvez nimic din ce mi-am şi mi s-a propus: Băile Herculane, Piaţa Matache, Grădina Icoanei, Parcul Cişmigiu, Calea Victoriei şi toate celelalte, nenumărate, obiective rămîn în continuare la fel de ameninţate. Ca şi cum n-am avea destule misiuni de salvare în Bucureşti şi-n ţară, sînt chemat la arme şi de peste hotare.

Există frustrări şi scriitorii s-au cam săturat. Destul că Eugen Negrici a denunţat „laşitatea“ scriitorului român sub comunism, destul că Paul Cernat şi-a regretat punctajul din oficiu acordat noului val de prozatori!

Romanul acesta e deja materie de studiu în universităţile americane. O merită. Enorma exagerare pe care e construit îl hărăzeşte pentru soarta de reper literar. Meridianul sîngelui are în sînge excesul, practică o proză extremă, e mai dur decît Nu există ţară pentru bătrîni şi mai apocaliptic decît Drumul – dacă e să-l comparăm cu celelalte două romane ale lui McCarthy traduse pînă acum la noi.

Pentru realizarea Diametralei Buzeşti-Berzei-Uranus urmează să fie demolate cîteva zeci de case, unele cu valoare istorică şi arhitectonică. Printre clădirile care stau în drumul şoselei se numără şi Hala Pieţei Matache.

Serialul HBO În derivă, tocmai încheiat, pleacă – în aclimatizarea sa românească – de la ipoteza reconstituirii depline a sistemului psihoterapeutic românesc. Altfel zis, pentru a fi inteligibil marelui public, subiectul abordat ar fi trebuit să facă parte deja din viaţa acestuia.

Nu am înţeles niciodată, în anii de liceu şi facultate, raţiunile acerbei lupte a satului cu oraşul, în ideologia literară, parcă mai abitir la noi decît în alte literaturi. Adică, de înţeles am înţeles eu destule, dar n-am avut chef să le accept. Vă amintiţi, desigur.

Atît pentru cei ce lucrează în lumea scenei cît şi pentru spectatorii „obişnuiţi“, Teatrul „Bulandra“ este – am mai spus-o şi cu alte ocazii – un fel de Liebling, de favorit necondiţionat. Deşi istoria sa atestată depăşeşte binişor jumătatea de secol, mica fabrică de spectacole de lîngă Podul Izvor ocupă în inima oricărui iubitor de teatru din România locul special al mezinului.

Throbbing Gristle a fost, în muzica anului trecut, cea mai populară trupă din lume, cu toate că nu prea mai există. În regulă, eliminaţi accentele (post-)punk, fetişul pentru iconografia fascistă şi, sic!, discursul stîngist.