Isterizator emerit

● Lebăda neagră / The Black Swan (SUA, 2010), de Darren Aronofsky.  

În Lebăda neagră, filmul lui Darren Aronofsky despre ambiţia unei tinere balerine (Natalie Portman) de a-şi însuşi dublul rol Odette-Odille (lebăda albă şi lebăda neagră, prinţesa bună şi prinţesa rea, puritatea şi voluptatea etc.) din Lacul lebedelor, vechea temă romantică a desăvîrşirii artistice care „se plăteşte scump“, „în lacrimi şi sînge“, e dramatizată cu un senzaţionalism deşucheat, care o duce spre furorul expresionist, trecînd prin grand guignol. 

În primul rînd, sîngele nu e doar metaforic: aşa cum în filmul său precedent, The Wrestler, Aronofosky insista pe faptul că meciurile de catch or fi ele trucate, dar „actorii“ se (auto)mutilează cu adevărat, el insistă aici pe solicitările fizice punitive ale baletului. Insistenţa asta nu e lipsită de temei (o confirmă criticul de dans de la The New York Times, Alastair Macaulay, într-un articol pe marginea filmului), dar acesta nu e un motiv de a subestima aplecarea lui Aronofsky către senzaţionalism, disponibilitatea lui de a exploata, la potenţialul său maxim de horror-fascinaţie, spectacolul unui corp omenesc distrus încetul cu încetul. De fapt, întregul calvar al balerinei, care e psihic înainte de a fi fizic, e dramatizat cu ajutorul unui set consistent de tropi luaţi din filme horror. De exemplu, sinistra ei mamă (o fostă balerină, fireşte, cu pielea parcă întinsă cu forţa peste osatura feţei şi cu fruntea extrem de bombată din cauza părului strîns), care a învăţat-o să se concentreze total pe repetiţii, şi în restul timpului să nici nu iasă din apartamentul lor, între pereţii căruia – vopsiţi într-un verde otrăvitor şi acoperiţi cu tablouri expresioniste – convieţuiesc la fel de sănătos ca adolescenta din Carrie şi mama ei cea cucernică. 

Apoi, năravul unor personaje secundare – precum regizorul (Vincent Cassel) sau colega care poate complotează ca să-i ia rolul (Mila Kunis) – de a sta în umbră, cu ochii pe ea, sau dimpotrivă, de a i se materializa brusc în ceafă, cu efectele sonore de rigoare. Apoi, acumularea de fenomene tot mai alarmante din specia celor reunite de Freud sub titulatura de unheimlich – o iritaţie a pielii, care se agravează în loc să se vindece, un domn în vîrstă, îmbrăcat respectabil, care se apucă să facă semne obscene în metrou, o oglindă care încetează să mai reflecte exact originalul. Ce reprezintă aceste fenomene nu e nici un mister: ele reprezintă sexualitatea inhibată a eroinei. Filmul tratează (cel puţin în aparenţă) cu deplină seriozitate prejudecata populară conform căreia abstinenţa sexuală duce la nebunie: ceea ce ţii în tine va exploda şi te va distruge. E ceea ce i se întîmplă eroinei – şi chiar în seara premierei, deşi nu înainte ca, purtată de forţa descătuşată în momentul exploziei, ea să danseze rolul Lebedei negre cu un abandon pe care, de raţională şi inhibată ce fusese, nu-l arătase niciodată la repetiţii. Nu-mi pot aminti de vreun alt film recent, în care vechile clişee despre costurile perfecţionismului artistique şi ale reprimării sexuale să fi fost reprezentate în termeni (măcar pe jumătate) atît de deşănţat-hiperbolici. 

Rezultatul e un kitsch, dar nu se poate spune că democratizează baletul. O colegă de-a eroinei afirmă la un moment dat că acesta „nu e pentru toată lumea“ şi, chiar dacă filmul o contrazice pe de-o parte (reuşind să fie un film comercial despre balet), pe de altă parte îi dă dreptate, în sensul că perpetuează o mistică a performanţei artistice ca performanţă „împotriva firii“ şi a artiştilor ca „monştri sacri“, din rîndurile cărora noi, oamenii „de rînd“, ne putem simţi uşuraţi că nu facem parte – e mai bine să trăim normal, să facem copii etc. şi să admirăm doar de la distanţa vîlvătaia glorioasă în care pier ei mistuiţi. Regizorul se metamorfozează la un moment dat într-un păsăroi demonic, balerinele îmbătrînite devin vrăjitoare, marele spectacol e un fel de slujbă-orgie satanistă cu sacrificiu uman: sigur, lucrurile sînt aşa doar în viziunea eroinei, care e bolnavă, dar ea s-a îmbolnăvit tot din cauza baletului, deci tot e ceva necurat cu el, şi, să fim serioşi, viziunea asta gotică nu e o viziune dinăuntru, ci una din afară – Dumnezeu ştie din ce provincie şi din ce secol. Ceea ce nu înseamnă că poţiunea preparată de Aronofsky nu poate urca la cap. Sigur, ideile amestecate în ea nu sînt prea interesante, dar sînt agitate atît de vîrtos şi încălzite atît de mult peste punctul de fierbere – anxietatea nevrotică a eroinei e atît de clar proiectată de Portman şi atît de ţipător reproiectată de circul regizoral vulgar-expresionist al isterizatorului emerit Aronofosky (smucite încleştări masturbatorii sau safice întrerupte de vedenii horror, oglinzi peste oglinzi şi Ceaikovski non-stop şi o cameră în continuă mişcare) –, încît e de presupus că, în special în rîndurile studenţimii (şi mai cu seamă ale studenţimii înscrise la diverse şcoli de meserii artistice), filmul va induce glorioase trip-uri artsy-masochiste, pentru multă vreme de-acum înainte.