La zi în cultură

În coproducţia israeliano-germano-franco-română Misiunea directorului de Resurse Umane, România e reprezentată aşa cum erau reprezentate la Hollywood, pînă nu demult, părţi bune din Africa şi din Asia: ca o lume sălbatică şi înapoiată, dar parcă mai curată la suflet decît cea civilizată.

Evenimentele recente din Egipt şi din Tunisia provoacă deopotrivă entuziasm şi îngrijorare în Occident. Pe de o parte – solidaritatea în bucurie cu cei care au scăpat, prin revolte, de nişte regimuri închise, autoritare şi nelegitime; pe de altă parte – scepticismul în ceea ce priveşte viitorul acestor ţări atît de apropiate, geografic, de Europa, dar atît de diferite din punct de vedere cultural.

Oricît de bune au fost cărţile sale de ficţiune precedente (romanul Fairia şi volumul de schiţe Numele mierlei), recunosc că acest al doilea roman al lui Radu Pavel Gheo tot m-a luat prin surprindere. Şi nu prin dimensiune (deşi are 500 de pagini), ci prin anvergura sa narativă şi prin faptul că poate fi considerat cu adevărat romanul unei generaţii.

Ce n-ar trebui uitat nici o secundă, cînd citiţi acest roman, este că protagonistul – Maxwell Sim cel „cumplit de singur“ – a fost cîndva agent de vînzări la o firmă de jucării. Or, se ştie: cînd jucăriile îşi bagă coada, nimic nu mai e sigur, nici chiar realitatea cea mai banală, mai înspăimîntătoare sau mai aşa-şi-aşa.

Acum cîţiva ani, am coordonat un dosar dilematic despre lectură în comunism. Subiectul a sunat rebarbativ pentru multe urechi, deşi nu făcusem altceva decît să duc mai departe ideea – evidentă, ziceam eu – unei schimbări radicale după 1989 a raportării la lectură, la cărţile care trebuie citite, la legătura directă între scris şi citit.

Astă-toamnă, undeva pe aleile plăcut-sufocante de la Tîrgul „Gaudeamus“, am fost abordat conspirativ de un domn înalt şi umbros, care mi-a şoptit laconic: „Ţineam ca această carte să ajungă la dvs. Ştiu că l-aţi preţuit pe Cornel Chiriac“. După care, s-a făcut nevăzut.

Ce s-ar face cronicarii fără programele de sală – zise, în limbaj de specialitate şi mai cu fasoane, caiete-program – pe care le scot teatrele (mai exact, secretariatele literare din teatre) odată cu premierele şi unde, pe lîngă distribuţie, se găsesc de regulă o sumă de amănunte referitoare la autor, piesă, regizor etc.?

Deşi SUA sînt, în principiu, o colonie britanică şi o mărturie a (bănuiesc) celui mai întins imperiu care a fost instituit vreodată pe Pămînt, nu puţini sînt americanii care le reproşează englezilor că nu vorbesc prea bine engleza. Am sesizat şi între jazzeri tentaţia de a asimila blues-ul ca un subprodus al jazzului.

Discursul regelui poate fi văzut ca un fel de prequel la Regina (2006). În amîndouă, instituţia monarhică din Marea Britanie ne e prezentată într-un moment de criză, cînd e silită să se adapteze la una dintre revoluţiile mediatice ale secolului XX.

În iulie se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Céline. Nu se ştie exact cum va fi celebrat marele scriitor, cel care, după Proust – spun istoricii literari – ar fi fost al doilea cel mai influent autor francez al secolului al XX-lea.

S-o spunem cinstit: Salinger e un coşmar pentru orice biograf. A refuzat interviurile, a interzis să-i fie publicat portretul pe copertele cărţilor, a rupt-o cu toţi cei care au vorbit despre el cu jurnaliştii şi i-a implorat pe prietenii săi să distrugă scrisorile primite de la el.

Dacă Robert Şerban spunea „sînt la jumătatea vieţii“ şi îşi imagina bătrîneţea, Bogdan O. Popescu are un tonus adolescentin (chiar copilăros în „poveste cu alintăciuni“, spre exemplu), declamă „nu am vîrstă“, este vivace, dezinvolt şi (auto)ironic, crede în forţa cuvintelor şi se identifică cu poezia.

În noiembrie 2008, la New York, revista Glamour premia ca „Femeia anului“ mai multe doamne celebrisime (Nicole Kidman, Hillary Clinton, Condoleezza Rice), dar şi o fetiţă din Yemen, Nojoud Ali, scăpată cu greu de tortura de a fi „doamnă“ la vîrsta de 10 ani.

În decembrie, mass-media ţipa cu titluri de font 16-20 că manelistul Nicolae Guţă a rupt gura francezilor, cu noul său album La Grande Voix Tsigane de Roumanie. Se ascund mai multe erori în acest enunţ, iar şocul intelectual „ptiu, doamne!“ n-ar mai fi fost atît de mare, dacă povestea acestui album ar fi fost spusă măcar o singură dată mai pe larg.

Am senzaţia că Lucian Raicu, în cumplita şi nevindecabila depresie omenească în care-l aruncaseră ultimii ani trăiţi în România comunistă şi apoi Parisul complet străin, este însoţitorul de elecţie al contradictoriilor, demenţialelor, catastroficelor personaje ionesciene.

M-a tot încercat în ultima vreme un soi de amar optzecist. M-a cuprins ca un lamento interior la Tîrgul „Gaudeamus“ din toamna lui 2010, cînd Editura Humanitas a avut excelenta idee să retipărească după aproape trei decenii legendarul volum Aer cu diamante, adevărat manifest al optzecismului lunedist, cu „cei patru Beatles“ ai momentului bucureştean 1981.

Mergeam pe strada Mihai Eminescu, spre Teatrul Metropolis. Şi mi-am (re)dat seama, brusc, în ce oraş absurd, suprarealist şi uluitor mi-a fost dat să mă nasc şi să vieţuiesc. Sau, mă rog, să supravieţuiesc. Aşa cum supravieţuiesc, în spectacolul foarte tînărului Alexandru Măzgăreanu, necazurile funcţionarilor cehovieni, pînă azi ori, măcar, pînă prin anii ’60 ai unui imperiu la fel de nepieritor ca şi gheţurile Siberiei.

Motörhead şi nimic mai mult. Albumul curge la fel pînă la sfîrşit, avîndu-şi, ca respiro, „momentul Chuck Berry“ cu „Bye Bye Bitch Bye Bye“ şi cîteva twist-uri – sabbathiana „Brotherhood of Man“ şi sentimentalista „Rock’N’Roll Music“.

În The Kids Are All Right, o seriocomedie deşteaptă despre valorile familiste, familia în cauză nu e compusă din tată, mamă şi copii, ci din mamă, mamă şi copii – doi adolescenţi, băiat şi fată, născuţi unul din mama nr. 1 (Annette Bening) şi celălalt din mama nr. 2 (Julianne Moore), cu contribuţia anonimă a unui donator de spermă.

Un proces referitor la un (presupus) delict datînd de acum cinci ani stîrneşte în prezent şi mai multă vîlvă. Un tînăr de 25 de ani este acuzat de piraterie şi riscă trei ani de închisoare, 300.000 de euro amendă şi plata a şase milioane de euro despăgubiri către casele de producţie care s-au constituit în părţi civile.

Universalistă, Franţa a vrut întotdeauna să contribuie la construcţia unei civilizaţii mondiale. Această ambiţie a devenit realitate în trecut. Astăzi, Franţa şi-a pierdut preponderenţa pe plan cultural.

O duzină de critici literari au răspuns anchetei revistei Cultura dedicate celor mai bune cărţi publicate anul trecut şi nimeni n-a menţionat măcar unul dintre cele două romane de debut remarcabile din 2010: Deadline de Adina Rosetti şi Aproape a şaptea parte din lume de Cătălin Pavel.

Căderea regimului Ben Ali din Tunisia repune în discuţie problema rezistenţei şi a exilului. Provenind dintr-o ţară de abia scăpată de un dictator pe care presa franceză îl compară cu Nicolae Ceauşescu, muzicianul şi-a construit o carieră internaţională. Anouar Brahem este un binecunoscut muzician.

Amorul conjugal e o carte mai de tinereţe a lui Alberto Moravia, apărută în primii ani după Al Doilea Război Mondial, pe vremea cînd scriitorul era abia la prima „conjugare“. Viaţa avea să-l mai „conjuge“ de încă două ori – aşa că tema poate fi socotită una de predilecţie la acest scriitor, pe care, iată, nu numai socio-politicul l-a făcut om.

Am crezut, de cînd mă ştiu, că scrisul pe copertă e treaba editorului. Scrisul pe copertă în sensul cel mai propriu, adică textele tipărite pe coperta I şi pe coperta IV, pe clapete, faţa şi versoul cărţii tocmai aruncate în lume, (supra)faţa pe care o învîrtim pe toate părţile, în librărie, înainte de a scoate banii din buzunar.

Toată copilăria şi adolescenţa mea se leagă de aleile, figurile, crucile, cavourile, pomenile, văduvele, capela şi veveriţele din cimitirul Bellu. De la 4 la 15 ani, adică din 1957 în 1968, am crescut între staţia de tramvai G. Bacovia de pe Giurgiului, Pieptănari, Ferentari, Şoseaua Viilor-Chirigiu, dealul Filaret, Lînăriei şi „cociocul“ dintre Mărţişor şi Crematoriu.

Dintre toţi artiştii ce participă la crearea spectacolului teatral, regizorul e singurul care nu se poate exprima pe scenă în mod direct. Blestemul acestui „dictator“ care, în teoriile dedicate artei dramatice, dă numele unui secol întreg, este acela de a nu putea controla nicicum viaţa şi soarta creaţiei sale, odată ce aceasta iese din „atelier“.

Pentru jazz, trupe ca De-Phazz sînt ce au fost Linkin Park pentru rock: în funcţie de partidul cu care simpatizezi, fie o jignire ostentativă adusă spiritului rock, fie o poartă de deschidere a rockului spre tărîmuri mai accesibile, capabilă să atragă public nou înspre gen.

În poveştile despre Hollywood, producătorul e, de obicei, personaj negativ. Modelul clasic sau de şcoală veche – grasul grobian şi mercantil la ordinele căruia (cel puţin conform legendelor) ar fi suferit artişti şi intelectuali sensibili ca William Faulkner şi F. Scott Fitzgerald, veniţi la Hollywood ca scenarişti.

Care dintre cele două delicte (literare) e mai grav: plagiatul sau angajarea unui „negrişor“? Dar dacă un autor le săvîrşeşte pe ambele, simultan? E cazul lui Patrick Poivre d’Arvor, al cărui volum intitulat Ernest Hemingway, la vie jusqu’à l’excès ar fi fost în mare parte plagiat.

Nu e bine să avem prea multe certitudini despre politica americană: o hiperputere (re)acţionează adesea imprevizibil, agenda e încărcată iar strategiile se adaptează din mers, în funcţie de context. Şi istoria poate fi un teren instabil: cea americană, de pildă, e plină de secrete şi de teorii ale conspiraţiei.

Ca şi cartea Alcool a lui Ion Mureşan, un comeback îndelung anticipat a fost şi noul roman al lui Ioan Groşan, unul dintre cei mai importanţi nuvelişti contemporani şi printre foarte puţinii umorişti veritabili de la noi. Dar nu doar aşteptarea a fost mare, ci şi aşteptările, astfel că destui critici s-au arătat mai degrabă dezamăgiţi de carte.

De la o vreme, în colecţia „Fiction Connection“ de la Editura Trei poţi găsi nişte policier-uri nordice excelente, neguroase cu dichis şi curat vikinge în şarjele thrilleriste. Cap de serie cred că a fost Millennium-ul lui Stieg Larsson, dar între timp au mai apărut alte două semnături suedeze, plus una norvegiană.

Cel de-al doilea film al său, Din dragoste cu cele mai bune intenţii, este cel mai aşteptat titlu românesc din 2011. Adrian Sitaru a debutat în lungmetraj cu Pescuit sportiv (2009) şi este autorul mai multor scurtmetraje de succes: Valuri (2007), Colivia şi Lord (2010).

În cea de-a doua zi a anului care tocmai a început, El País-ul hebdomadar le-a pus mai multor scriitori o veche şi perfidă întrebare la care nimeni nu mai răspunde pe bune: „De ce scrieţi?“. Ca şi cum scrisul ar fi cea mai naturală şi mai firească îndeletnicire, mulţi dintre cei întrebaţi se simt obligaţi să strîmbe din nas şi să denunţe inepţia întrebării.

Am stat la coadă la paltoane cu Marin Moraru, l-am văzut asaltat de pretutindeni pe Radu Beligan, i-am admirat de departe pe Mircea Albulescu, Sanda Toma, David Esrig, Horaţiu Mălăele, Lucian Giurchescu, Dumitru Rucăreanu, Ion Lucian, Traian Stănescu, Magda Catone, Vladimir Găitan...

Dacă tot şi-au luat obiceiul de a se boteza cu numele unor personalităţi, persoane sau personaje ilustre (uneori, doar pe plan local), teatrele şi trupele ar face bine să-şi onoreze „patronii“, măcar la date „rotunde“, prin evenimente care, mai mult sau mai puţin festiv, să-l poată situa pe respectivul patron în conştiinţa public.

Într-o infogramă care încerca să decripteze motivele pentru care oamenii îşi manifestau intenţia să meargă la cinematograf pentru a vedea Tron: Legacy, publicată de graphjam.com, principalul motiv al alegerii lor era reprezentat de faptul că soundtrack-ul celei mai noi producţii Disney este compus de duoul francez Daft Punk.