Există compatibilitate între islam și democrație?
- o viziune (mai degrabă) optimistă -
Evenimentele recente din Egipt şi din Tunisia provoacă deopotrivă entuziasm şi îngrijorare în Occident. Pe de o parte – solidaritatea în bucurie cu cei care au scăpat, prin revolte, de nişte regimuri închise, autoritare şi nelegitime; pe de altă parte – scepticismul în ceea ce priveşte viitorul acestor ţări atît de apropiate, geografic, de Europa, dar atît de diferite din punct de vedere cultural. Putem folosi termenul de „revoluţie“ pentru evenimentele care au dus la prăbuşirea regimurilor din Tunisia şi din Egipt? Sînt capabile aceste state de o reformă? Există compatibilitate între islam şi democraţie? Temerile că „revoluţiile“ ar putea fi confiscate, că dictaturile ar putea fi înlocuite cu alte dictaturi (religioase), că islamul nu este capabil să genereze un stat democratic nu sînt tocmai neîntemeiate: istoria (mai mult sau mai puţin recentă a Iranului) a arătat cît de abruptă poate fi prăpastia între islam şi democraţie, între o revoluţie populară şi revoluţia islamică. În ultimele săptămîni am citit, înghesuite lîngă articole de fond entuziaste şi reportaje înfierbîntate de la faţa locului, numeroase opinii despre pericolul pe care îl constituie revigorarea mişcărilor islamice, odată cu prăbuşirea dictaturilor care le-au izolat.
Optimiştii – cei care cred că schimbarea regimului nu va însemna instalarea la putere a islamiştilor radicali – nu sînt prea numeroşi. Printre ei, Olivier Roy, director al programului mediteranean din cadrul Institutului Universitar European de la Florenţa şi autor, printre altele, al volumului L’Echéc de l’islam politique („Eşecul islamismului politic“, Seuil, 1992). Într-un articol recent din Le Monde, Roy afirmă că Occidentul se raportează la evenimentele de acum din Egipt şi Tunisia din perspectiva unei grile vechi de treizeci de ani: revoluţia islamică din Iran. Fără să meargă chiar pînă la a crede într-o revoluţie autentică, Roy e de părere că mulţi dintre sceptici judecă greşit evoluţiile de acum.
Pentru cei care au lansat aceste revolte, „revoluţia islamică e preistorie“, o poveste de pe vremea părinţilor sau chiar a bunicilor (anii ’70-’80), crede el. Revoluţionarii de acum au revendicări concrete, nu sînt mînaţi de ideologii. Strigă „jos!“ fără să apeleze la islam, aşa cum au făcut-o predecesorii lor în Algeria anilor ’80. Resping dictatura şi pe oamenii corupţi ai regimului şi cer democraţie. Nu sînt neapărat laici, dar nici nu văd în islam o ideologie politică salvatoare, capabilă să genereze o nouă ordine, mai bună. Generaţia de acum ar fi mai pluralistă pentru că e individualistă – spune Roy. Unii dintre cei care au ieşit în stradă poate sînt credincioşi practicanţi – însă ei separă opţiunile religioase de revendicările politice. Mişcarea ar fi, deci, seculară.
Imaginile cu miile de protestatari care se opresc, în stradă, pentru rugăciune au fost poate şocante în Occident. Dar ar fi o iluzie să legăm reislamizarea masivă pe care au trăit-o societăţile din lumea arabă în ultimii treizeci de ani de radicalizarea regimurilor politice – spune Roy. De fapt, avem de-a face cu un paradox: islamizarea a depolitizat islamul. Reintroducerea vălului, numărul tot mai mare de moschei, apariţia canalelor TV religioase etc. au deschis „piaţa religioasă“ – acum nimeni nu mai are monopol. Dinspre Europa se vede că islamiştii (şi prin asta se înţeleg de regulă islamiştii radicali) sînt peste tot. De fapt, „democratizarea“ islamului, adică popularizarea, i-a împins pe radicali la marginea spaţiului public. Pe de altă parte, reislamizarea a presupus şi o banalizare a credinţei şi, prin aceasta, o vulnerabilizare a islamului. „Cînd totul e religios, nimic nu mai e religios“ – spune Roy. Cei care au acum cuvîntul sînt predicatorii care vorbesc despre realizarea de sine, deci individualism. Ei nu au program politic, nu mai cred în utopia statului islamic.
Ar fi o eroare să credem că dictaturile apără secularismul de fanatismul religios. Regimurile autoritare nu au secularizat societăţile, ci s-au instalat pe fondul unei reislamizări de tip neofundamentalist. Tot pe sharia se bazează şi aceste regimuri – însă din discursul dictatorilor lipsesc explicaţiile despre natura statului şi autoritatea conducătorului. E vorba doar de o subordonare a instituţiilor religioase de către stat, de o „domesticizare“ care le-a împins către conservatorism teologic şi dogmatism: clericii au fost constrînşi să se îndepărteze de politică şi de mizele sociale majore.
În fine, nici Frăţia Musulmană nu mai e ce-a fost: astăzi, ei nu mai pot propune un program alternativ, nu au vreun model economic sau social. Au devenit conservatori în ceea ce priveşte moravurile, dar liberali în ceea ce priveşte economia. Şi asta ar fi schimbarea cea mai importantă – crede Roy. Dacă în 1980 islamiştii şiiţi pretindeau că apără interesele celor oprimaţi şi cereau etatizarea economiei şi o redistribuire a bogăţiei, Frăţia Musulmană egipteană a aprobat o contrareformă, iniţiată de Mubarak, care le permitea fermierilor să mărească arenda şi să-i concedieze pe agricultori. Astăzi se observă o revenire a „stîngii“, a militanţilor-sindicalişti. Miza e, din nou, asocierea pentru protejarea unor interese individuale pe care Frăţia nu a ştiut să le apere. „Îmburghezirea islamiştilor“ ar fi şi un atu pentru democraţie. Cum nu mai pot juca pe cartea revoluţiei islamice, sînt nevoiţi să mizeze pe conciliere, pe compromis, pe alianţe politice. Astăzi întrebarea nu mai e dacă dictaturile sînt sau nu o barieră în calea islamismului: islamiştii au devenit actori în jocul democratic – crede Olivier Roy.
Totul e să şi respecte regulile acestui joc, nu doar să profite de eventuala instaurare a democraţiei. Dar pînă la crearea instituţiilor democratice mai e cale lungă...
