Vechea şi perfida întrebare
În cea de-a doua zi a anului care tocmai a început, El País-ul hebdomadar (există şi unul cu apariţie săptămînală, pe lîngă ediţia zilnică şi suplimentul cultural Babelia) le-a pus mai multor scriitori o veche şi perfidă întrebare (cum o numeşte Vila-Matas) la care nimeni nu mai răspunde pe bune: „De ce scrieţi?“. Ca şi cum scrisul ar fi cea mai naturală şi mai firească îndeletnicire, mulţi dintre cei întrebaţi se simt obligaţi să strîmbe din nas şi să denunţe inepţia întrebării. Personal, deşi am făcut tot felul de „anchete“, n-am pus încă această întrebare, însă am citit răspunsuri din toate timpurile şi cam de toate calibrele. Aşa am şi remarcat – în afara tipurilor clasice de răspuns scriitoricesc date perfidei chestiuni: cel patetic, cel existenţialist, cel ironic, cel meseriaş – că delasineînţelesul profesiunii de scriitor e mai degrabă recent. Refuzul de a spune franc de ce ai ales, la un moment dat al vieţii tale, să faci semne cu un instrument ascuţit pe o suprafaţă netedă (şi să pretinzi că asta înlocuieşte viaţa) e legat direct de perceperea întrebării ca un atac alternativ: de ce să scrii cînd poţi să... (şi-aici încap toate plăcerile şi binefacerile vieţii „normale“).
Curios mi se pare, de fapt, că după atîtea mii de răspunsuri la mai mult vechea decît perfida întrebare, ea e, în continuare, percepută ca fiind o agresiune din afara lumii scrisului, din spaţiul acţiunii, în loc să fie luată ca o invitaţie la scris, un prilej la fel de bun ca oricare altul de a scrie. În fond, răspunsurile nu sînt prea variate: scrii ca să înţelegi ce ţi se întîmplă; scrii ca să spui că eşti scriitor; scrii ca să fii iubit sau ca să îţi povesteşti amorul; scrii pentru că nu poţi altfel; scrii de frică, din necesitate, pentru bani; scrii din obişnuinţă, pentru a trăi alte vieţi, pentru a le retrăi pe ale tale; scrii ca să fixezi memoria; scrii pentru a discuta incapacitatea proprie de a face orice alt lucru în afara scrisului. Ce contează e însă şi aici cum scrii, felul în care îţi povesteşti nemulţumirea faţă de redundanţa întrebării. Alberto Manguel, lectorul lui Borges şi scriitorul care, dacă n-ar fi scris o minunată istorie a lecturii, ar fi scris, fără îndoială, o istorie a motivelor scrisului, a înţeles acest lucru înainte să-i pună cineva întrebarea. Iar de răspuns, răspunde inventînd şi punîndu-ne pe gînduri, trecînd razant pe lîngă ironia datorată celor care habar n-au cum e în ţara scrisului din second life: „Scriu pentru că nu ştiu să dansez tango şi nici să cînt la celestă sau glockenspiel, nu ştiu să rezolv probleme de matematică superioară şi nu pot să alerg la maratonul de la New York, nu ştiu să desenez orbitele planetelor sau să escaladez munţii, să joc fotbal sau rugby, să escavez ruine arheologice în Guatemala, să descifrez coduri secrete, să recit mantre ca un călugăr tibetan, să traversez Atlanticul de unul singur, să fac tîmplărie, să construiesc o cabană în Algonquin Park, să conduc un avion cu reacţie, să fac surfing, să joc jocuri video complicate, să dezleg cuvinte încrucişate, să joc şah, să cos, să traduc din arabă sau din greceşte, să conduc ceremonia ceaiului, să tranşez un porc, să fiu broker la Hong Kong, să cultiv orhidee, să cosesc orzul, să dansez din buric, să patinez, să vorbesc limbajul surdomuţilor, să recit Coranul din memorie, să joc teatru pe o scenă, să pilotez un dirijabil, să fiu regizor şi să fac un film absolut realist după Alice în Ţara Minunilor, nu pot să trec drept un bancher respectabil şi să escrochez mii de persoane, să mă desfăt cu măruntaie à la mode de Caën, să fiu medic şi să ajung într-un loc devastat de război, ca să-i ajut pe oamenii care au pierdut o mînă, un picior, o casă, un copil, nu pot să organizez o misiune diplomatică prin care să rezolv problema din Orientul Mijlociu, să salvez naufragiaţi, să-mi dedic 30 de ani din viaţă paleografiei sanscrite, să restaurez tablouri veneţiene, să fiu bijutier, să fac salturi mortale cu sau fără plasă, să fluier, să spun de ce scriu“.
Antonio Tabucchi răspunde cu cuvintele lui Samuel Beckett şi cu o imagine baudelairiană: „Scriu pentru că nu mi-a rămas altceva. Scriem pentru că sîntem aici şi am vrea să fim acolo (iar dacă ne-am afla acolo, ne-am da seama că ne-ar fi convenit mai degrabă să fim aici). Baudelaire spunea că viaţa e un spital în care fiecare bolnav vrea să schimbe patul. Unul are impresia că s-ar vindeca mai repede dacă ar sta lîngă fereastră, altul dacă ar avea patul de lîngă calorifer“. Mi-a plăcut răspunsul onest şi sacadat al lui Andrea Camilleri, popularul autor al comisarului Montalbano, din a cărui serie poliţistă s-au tradus şi la noi două romane, publicate la Nemira (Hoţul de merinde şi Sunetul viorii): „Scriu pentru că e mai bine decît să descarci marfă în piaţa centrală. Scriu pentru că nu ştiu să fac altceva. Scriu ca să le pot dedica scrierile mele nepoţilor. Scriu pentru că doar aşa îmi pot aminti de toate fiinţele pe care le-am iubit. Scriu pentru că îmi place să-mi povestesc istorii. Scriu pentru că, după ce termin, pot să-mi beau berea. Scriu ca să restitui ceva din ce am citit“.
E foarte interesant, orice s-ar zice, ce-i trece prin cap (şi ajunge pe hîrtie) unui scriitor întrebat de ce scrie. Deşi, trebuie să vă mărturisesc, cît am citit laborioasa anchetă (destul de inegală), mi-a tot trecut prin minte vorba poetică a lui Aurel Dumitraşcu: „Cel mai bine e să nu scrii / Începi o viaţă adevărată“.
