Valorile familiei

• Copiii sînt bine-mersi / The Kids Are All Right (SUA, 2010), de Lisa Cholodenko.

În The Kids Are All Right, o seriocomedie deşteaptă despre valorile familiste, familia în cauză nu e compusă din tată, mamă şi copii, ci din mamă, mamă şi copii – doi adolescenţi, băiat şi fată, născuţi unul din mama nr. 1 (Annette Bening) şi celălalt din mama nr. 2 (Julianne Moore), cu contribuţia anonimă a unui donator de spermă. Una dintre subtilităţile filmului este că această familie, la prima vedere atît de puţin tradiţională, e, în unele privinţe, şocant de tradiţională. În casa acestei familii, rolurile de „bărbat“ şi de „femeie“ sînt la fel de clar şi de rigid definite ca în casa celui mai neemancipat cuplu heterosexual. „Bărbatul“ e personajul lui Bening, printre funcţiile căruia se numără pusul pîinii pe masă (e medic), vocea groasă, fermitatea, înjuratul şi consumarea ocazionalului păhărel în plus. Iar „femeia“ e personajul lui Moore, printre funcţiile căruia se numără pasivitatea, neîncrederea în sine (nu merge la serviciu) şi nemulţumirea difuză.

Tocmai repartiţia asta burgheză a funcţiilor e cea care, la fel ca într-o farsă clasică, favorizează intruziunea unui personaj perturbator: tatăl biologic al copiilor, pe care aceştia îl caută şi îl găsesc. Prin intermediul acestui personaj (Mark Ruffalo), regizoarea şi coscenarista Lisa Cholodenko dramatizează un fel de miniatură a marilor dezbateri (americane) curente pe tema dreptului homosexualilor de a creşte copii. Mai exact, acest personaj îi permite să introducă două dintre argumentele opoziţiei. Unu: oare un copil nu are nevoie şi de părintele de celălalt sex – masculin în cazul de faţă? (Într-adevăr, unul dintre copii – băiatul – pare să aprecieze şansa de a juca baschet şi de a discuta despre viaţă cu tatăl său, iar atunci cînd acesta îl avertizează în privinţa unui prieten nepotrivit, cuvîntul lui pare să aibă mai mult efect decît au avut avertismentele identice ale mamelor.) Şi doi: oare natura nu vrea ca bărbatul şi femeia să fie împreună? (Şi, într-adevăr, la scurt timp după ce face cunoştinţă cu donatorul de spermă, mămica nr. 2 – aia mai fragilă – începe să se tulbure la vederea unora dintre expresiile copiilor ei, pe chipul lui.) Dar, pînă la urmă, aceste argumente sînt respinse: apariţia bărbatului nu aduce mai nimic bun; departe de a duce la reinstaurarea unei aşa-zise „normalităţi“, ea duce la anarhie. Şi familia construită de cele două mame se dovedeşte capabilă să se salveze de la anarhie, expulzînd intrusul şi regîndind repartiţia rolurilor din casă pe linii mai puţin rigide. Cu alte cuvinte, filmul e totodată conservator (familia trebuie salvată, anarhia trebuie respinsă) şi îndrăzneţ (conceptul de familie pentru care pledează include fără probleme cuplul homo, iar anarhia e asociată, prin personajul tatălui, cu ceea ce este natural şi hetero). E exact genul de film american „independent“ care devine popular şi primeşte nominalizări la Oscar: are o morală oarecum îndrăzneaţă, servită de o construcţie retorică finuţă şi vivace, dar îndrăzneala lui se opreşte departe de orice idee radical-transgresivă (atacă mitul că familia de tip clasic ar fi unicul depozitar de nădejde al aşa-numitelor valori familiste, dar nici prin gînd nu-i trece să chestioneze fundamental valorile însele), iar din punct de vedere stilistic e, la fel ca majoritatea filmelor hollywoodiene, lipsit de orice semnătură personală.   

Bening e nominalizată la Oscar şi, într-adevăr, scenariul i-a oferit destule elemente ca să construiască un rol spectaculos: vocea groasă, autoritatea, păhărelul în plus, cîntatul a cappella (după păhărelul în plus), lungul gros-plan din momentul în care începe să creadă că a fost trădată. Dar atît rolul ei, cît şi cel al lui Moore se reduc la un număr de trăsături alese cu grijă, astfel încît să îndeplinească funcţii dramaturgice şi tematice precise. Pînă şi jocul lor sexual favorit e unul ales anume de autoarea filmului, astfel încît să prefigureze conflictele de mai tîrziu. Ar fi fost bine dacă, pe lîngă trăsăturile astea care, cum se spune, joacă „la greu“ în organizarea dramaturgică şi retorică a filmului, li s-ar fi dat şi nişte trăsături care să nu joace alt rol decît acela, modest, de a ne mai spune, în mod gratuit, cîte ceva despre ele. Cît despre fostul donator de spermă, acesta e acum proprietarul unui restaurant şi al unei ferme organice – Cholodenko îl leagă zdravăn de ideea de natură. În compania lui, una dintre mame se trezeşte folosind cuvîntul „fecunditate“, la care el o tachinează blînd pentru preţiozitatea ei.

(Personajele trăiesc în California şi vorbesc „californeza“ modernă – o limbă plină de clişee din vocabularul psihoterapiei şi al ghidurilor de împlinire personală.) E un tip ultrarelaxat, care nu pare să-şi fi făcut în viaţa lui vreo grijă, şi atitudinea asta, de om care nu simte serios nevoia de a prinde rădăcini (genul de atitudine care în filmele de pe vremea lui Easy Rider semnala în mod infailibil un personaj pozitiv), e cea care face din el nu un personaj negativ (Cholodenko e mai isteaţă de-atît), dar, în orice caz, un pericol la adresa familiei.