Forme de rezistență
Căderea regimului Ben Ali din Tunisia repune în discuţie problema rezistenţei şi a exilului. Provenind dintr-o ţară de abia scăpată de un dictator pe care presa franceză îl compară cu Nicolae Ceauşescu, muzicianul şi-a construit o carieră internaţională. Anouar Brahem este un binecunoscut muzician. Brahem preia teme muzicale din folclorul tunisian pentru a compune muzică contemporană. Frecventează festivalurile internaţionale de jazz (a cîntat alături de Jan Garbarek, Keith Jarrett, Manu Katche), dar a rămas în ţara lui. În urmă cu un an, la lansarea albumului Astounding Eyes, a fost intervievat de Le Monde; atunci a refuzat să vorbească despre situaţia politică din Tunisia şi despre Ben Ali. La o săptămînă după căderea regimului, intervievat, din nou, de Le Monde, Anouar Brahem îşi clarifică poziţia: „N-am făcut opoziţie frontală. Asta ar fi însemnat pentru mine să fac o alegere: să devin disident şi să părăsesc ţara sau să risc să fiu împiedicat să o părăsesc – ceea ce ar fi însemnat să fiu pus în imposibilitatea de a-mi continua cariera. Nici unul dintre cele două cazuri nu ar fi fost acceptabil pentru mine. Dar deja simplul fapt că n-am semnat petiţii de susţinere pentru Ben Ali şi că n-am votat la plebiscitul cvasigeneralizat erau semne percepute ca forme de opoziţie. În afară de cîteva evenimente anecdotice cum ar fi hărţuiri din partea autorităţilor de fiecare dată cînd mi-am înnoit paşaportul sau a unor remarci din partea puterii pentru că am refuzat să cînt la Tunis sub portretul lui Ben Ali, n-am fost niciodată ţintă a acestui regim. Cred că faptul că sînt o figură publică respectată în Tunisia şi şansa de a avea o carieră internaţională m-au ajutat în acest sens. În orice caz, sînt mulţumit că am rezistat la orice formă de compromis şi că am ales să trăiesc în continuare în ţara mea. Pentru că aici mi se părea că trebuie să fiu. Aveam sentimentul că a rămîne e deja o formă de rezistenţă.“
„A rămîne e deja o formă de rezistenţă“ – iată o frază care ar fi putut nuanţa discuţia de astă-toamnă, de la Ateneu, între Gabriel Liiceanu şi laureata premiului Nobel pentru Literatură, Herta Müller. Iată un fragment al discuţiei de atunci: „Gabriel Liiceanu: Credeţi că cei care – repet – şi-au respectat raportul cu limba, care nu au intrat în ecuaţia zdrobirii limbii, care nu au împrumutat limbajul oficial niciodată sînt «cei care au trecut neobservaţi»? Nu credeţi că fiecare carte – curată, bună, minunată – care s-a născut în acel timp era un mod de a spune «nu» lumii în care trăiam?“ „Herta Müller: Nu. Era un mod de a se eschiva. Eu nu învinovăţesc pe nimeni – doar pe cei care au făcut într-adevăr literatură «de comandă» şi urlau cuvintele ideologice în jurul lor, dar ceea ce vreţi dumneavoastră să laud mi se pare prea puţin“
