Bunicii blueseri belgieni
● Steven De Bruyn, Tony Gyselinck & Roland Van Campenhout, Fortune Cookie, Munich Records, 2010.
Deşi SUA sînt, în principiu, o colonie britanică şi o mărturie a (bănuiesc) celui mai întins imperiu care a fost instituit vreodată pe Pămînt, nu puţini sînt americanii care le reproşează englezilor că nu vorbesc prea bine engleza. Am sesizat şi între jazzeri tentaţia de a asimila blues-ul ca un subprodus al jazzului. Spre deosebire de anecdota de mai sus, aici nu e (de obicei) vorba de ignoranţă, ci de revizionism pervers şi manevre de politică a culturii. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu scena world music. Majoritatea festivalurilor de jazz invită trupe sau organizează secţiuni de blues sau world music. Mai rar găseşti astfel de secţiuni în evenimente rock, folk, country sau specializate pe alte genuri ce s-au născut din matca respectivă. Chitaristul Roland van Campenhout mărturiseşte că, deşi educat în mediile jazz, a fost surprins, la un moment dat, să realizeze că genul pe care încerca să-l practice era de fapt blues, bruiat de influenţele jazz ale mediilor care l-au format. Sau poate că nu e vorba de politici culturale, cît de faptul că blues-ul, ajuns la senectute, scos la pensie cu forţa, mutat la azil şi cu pensia recalculată de către propriii copii, a găsit adăpost în casa jazzului, fratele mai familist şi mai puţin risipitor dintre cei mulţi pe care i-a dat acestei lumi. Or, cel mai probabil, adevărul e undeva în mijloc.
Foarte proaspătul (şi la propriu, şi la figurat) album Fortune Cookie al trioului belgian De Bruyn (voce, muzicuţă, electro-trucuri), Gyselinck (tobe), van Campenhout (voce, chitară) se află exact în acel mijloc. Ultimii doi membri sînt, la ei în Belgia, legende – mai ales ultimul, căruia nici nu-i prea ştie lumea numele de familie, el fiind cunoscut drept „legenda Roland“ şi considerat un fel de Willie Nelson al Belgiei. Din păcate, sînt mai puţin legendari în afara ţării natale, şi implicit la noi, din motive destul de clare, legate de expunere – nu pot să înţeleg de ce, cu 40 de ani de carieră în spate, nu au încă o pagină Wikipedia ori un site de promovare în limba engleză (deşi cîntă în engleză, deci pentru o audienţă ţintă internaţională). A trebuit să vină De Bruyn să le facă un cont pe Facebook.
De Bruyn e mai tinerel, mai vizibil internaţional şi îşi asumă în acest trio rolul fiului inimos care poartă grija bunicilor blueseri. Grija lui Roland a mai purtat-o şi înainte, cînd l-a invitat să colaboreze cu unul din grupurile sale de tinereţe (acum vreo 10 ani), El Fish, iar pe Gyselinck l-a mai recrutat în trupa sa actuală, The Rythm Junks – o miniorchestră pop-jazz-reggae pentru jazzerii mai cheflii. În formatul trio, cei trei se întorc la blues, dar unul de o factură destul de experimentală, cu texturi psihedelice şi găselniţe electronice mixate în baza. Căci spiritul albumului e de blues autentic, american-mlăştinos, cu titluri ca „Boots and Bitches“, „Teeth Grinder“ sau „Spider on My Face“ şi pe alocuri vocea morocănoasă a lui Roland cîntînd în engleză. Percuţia lui Gyselink nu se abate prea mult de la această direcţie. De Bruyn e cel care bruiază şi experimentează, din fericire în direcţii captivante şi originale, nu în improvizaţii facile, incomprehensibile sau minimaliste. Prima similitudine care mi-a venit în minte la ascultarea albumului a fost cu muzica lui David Lynch – nu cea din filme, ci aceea cîntată de regizor pe puţinele materiale audio pe care le-a publicat.
Deşi Belgia e o ţară mică în lumea muzicală, a avut numele ei de răsunet în istoria blues-jazz: Django Reinhardt – pe la începuturi, Toots Thielemans – în epoca de aur (cu care, de altfel, Gyselink a cîntat în tinereţe), iar acum – De Bruyn care, fie că îşi reabilitează cultural idolii, fie că formează trupe noi şi tinere, are mari şanse să devină şi el un erou naţional muzical al Belgiei.
Steven De Bruyn, Tony Gyselinck & Roland Van Campenhout vor concerta sîmbătă, 26 februarie, în cadrul Festivalului de Blues de la Sighişoara. Mai multe la www.blues-festival.ro.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
