50 de ani de rîs în tragedie

Miercuri 5 ianuarie, de la şapte pînă spre zece seara, am făcut o excitantă baie de mulţime la sărbătorirea a 50 de ani de la înfiinţarea Teatrului de Comedie. Cînd am ajuns, am crezut că mă isterizez. De unde mă aşteptam la cîteva zeci de surîsuri şi strîngeri de mînă, m-am trezit într-un haos total şi vesel, de carnaval ameţitor, ultramagnetizat (dar fără pic de „jamaică“), o devălmăşie furibundă, vecină cu scenele demenţiale de la baia comunală din „Clopotele“ lui Lucian Pintilie. La cîteva minute după orele 19, nu mai era disponibil nici un umeraş de la garderobele ambelor săli, sute de persoane gravitau torenţial pe orbite imprevizibile, cameramanii se călcau reciproc pe bătături cu intervievaţii, înotai literalmente printre vipuri ale scenei, iar cînd a dat să intre-n sală fanfara Zece Prăjini, instrumentiştii (conduşi de molipsitoarea frenezie a lui Ovidiu Lipan-Ţăndărică) abia au avut loc să se strecoare spre scenă de mulţimea spectatorilor de mult instalaţi în picioare pe marginile sălii.

Am stat la coadă la paltoane cu Marin Moraru, l-am văzut asaltat de pretutindeni pe Radu Beligan, i-am admirat de departe pe Mircea Albulescu, Sanda Toma, David Esrig, Horaţiu Mălăele, Lucian Giurchescu, Dumitru Rucăreanu, Ion Lucian, Traian Stănescu, Magda Catone, Vladimir Găitan, George Ivaşcu, m-am salutat cu George Mihăiţă, Irina Margareta Nistor, Felix Alexa, Marian Rîlea, Ducu Darie, Valentin Teodosiu, Candid Stoica, Ioan Chelaru, Radu F. Alexandru, Ion Cazaban, am conversat emoţionat cu Ilinca Tomoroveanu şi profesional cu Ileana Lucaciu, am înregistrat prezenţa unor personalităţi antinomice precum Mona Muscă, Viorel Lis şi Răzvan Theodorescu, am făcut încîntat cunoştinţă cu Mimi Brănescu... Iertare de multele omisiuni, dar aşa de uriaşă era forfotirea, aşa de irespirabilă mulţimea şi aşa de năprasnic s-a derulat totul, încît abia aveai cum să-ţi dai seama pe lîngă cine treci şi de cine te-ai lovit, necum să ai perspectiva necesară vreunui simulacru, măcar, de „carnet monden“ à la Claymoor.
 
George Mihăiţă a fost, fireşte, amfitrionul Galei (dozînd cu atenţie emoţia evocărilor, poantele, pauzele de efect şi aluziile iuţi), un spectacol regizat sobru şi eficient de Alexandru Dabija. De vorbit au vorbit Radu Beligan (aplaudat minute-n şir în picioare) – părintele Teatrului inaugurat pe 5 ianuarie 1961 –, apoi Lucian Giurchescu, Sanda Toma, David Esrig, Mircea Albulescu, Horaţiu Mălăele, Vladimir Găitan.
 
Ce a revenit semnificativ în vorbiri a fost obsesia solidarităţii, spiritul de echipă, unitatea afectivă şi omogenitatea profesională, pe scurt: atmosfera de familie în care au trăit şi lucrat cei 27 de actori, doi regizori şi doi scenografi, majoritatea tineri, cu care Meşterul Beligan a început croaziera Teatrului de Comedie pe apele tulburi ale minidezgheţului dejist din(spre) 1961. Adică exact ceea ce lipseşte în chip catastrofal vieţii teatrale de astăzi, dominată de un amestec letal, aş zice, de atomizare, fiere resentimentară, cinism mercantil, deprofesionalizare şi decerebrare, mult mai periculos decît străvechea mixtură de invidie, hedonism halucinant şi furnicar de intrigi, ce va fi caracterizat de cînd lumea viaţa Scenei.
 
Dincolo de efervescenţa serii în sine, evenimentul substanţial l-a constituit apariţia albumului 50 Teatrul de Comedie, tipărit la Coresi S.A., un best of de la Rinocerii ionescieni în regia lui Lucian Giurchescu, 1964, sau de-neuitatul, pentru mine, Troilus şi Cresida lui David Esrig (cu seducătoarele salturi ale lui Marin Moraru în spinarea uriaşului „Ahilică“ Albulescu), 1965, pînă la Revizorul lui Mălăele din 2006, sau Casa Zoikăi, 2009 (Tocilescu), trecînd prin repere precum Noaptea furtunoasă a lui Giurchescu din 1973, Doi tineri din Verona (Alexandru Dabija, 1983), Visul unei nopţi de vară şi Iluzia comică (Alexandru Darie, 1990, respectiv 1999). Inclusiv „legendarul“ turneu parizian din mai 1965, cînd Teatrul de Comedie a fost onorat cu Premiul Théâtre des Nations. Acesta avea să fie urmat de evenimente dragi memoriei noastre culturale şi tipice epocilor de dezgheţ ideologic, precum Pădurea spînzuraţilor la Cannes şi vizitele lui Charles de Gaulle şi Richard Nixon la Bucureşti, pentru a eşua iremediabil apoi, odată cu cazurile Reconstituirea şi Revizorul...
 
Chiar dacă majoritatea mirajelor „carierei“ mele de spectator se leagă de Teatrul Bulandra, cum să uit multele seri în care, copil sau adolescent fiind, plecam fericit cu maică-mea de pe strada Măndineşti, după orele de rîs eliberator la Troilus şi Cresida, ori Noaptea furtunoasă, dar şi – de ce să mint? – de la Preşul, Nic Nic, Mielul turbat, Sfîntul Mitică blajinul, Cher Antoine, Mandragora. Exista pe atunci binecuvîntata mijlocire dintre teatru şi public numită „difuzorul voluntar (de cărţi şi bilete la spectacole) în întreprinderi“. Ani şi ani, maică-mea, dactilografă la Agerpres, venea săptămînal cu snopul de bucoavne şi bilete de teatru, operă şi operetă, luate pe datorie, din chenzină în chenzină, de nu trecea sîmbătă sau duminică fără mica noastră mare sărbătoare scenică, ritualic marcată de ciocolata/nugaua şi sucul din pauze.
 
Un teatru care s-a mîndrit cu numele lui Birlic, Nineta Gusti, Gheorghe Dinică, Mircea Şeptilici, Ştefan Ciubotăraşu, Radu Beligan, Marin Moraru, Mircea Albulescu, Vasilica Tastaman, Toma Caragiu, Sanda Toma, Amza Pellea, Ştefan Tapalagă, Iurie Darie, Ion Lucian, Mihai Pălădescu, Aurel Giurumia, Cornel Vulpe, Şerban Ionescu, Marian Rîlea, iar astăzi cu actori precum George Mihăiţă şi Dorina Chiriac, Valentin Teodosiu, Ştefan Bănică şi Emilia Popescu, Găitan, Vizante şi Mirela Oprişor, Iarina Demian, Delia Nartea, Tudor Chirilă, un regizor ca Vlad Massaci şi scenografi ca Puiu Antemir şi Anca Răduţă – i-a avut directori pe Radu Beligan (1961-1969), Lucian Giurchescu (1969-1979, 1990-1994), Valentin Plătăreanu (1979-1981), Silviu Stănculescu (1981-1990), Vladimir Găitan (1994-1996), Dan Vasiliu (1996-2002) şi, din 2002 încoace, George Mihăiţă. Recitiţi lista şi cronologia directorială şi veţi înţelege numaidecît în ce măsură partea reproduce întregul. Debuturile timid dezgheţate întru mantra „reteatralizării teatrului“, urmate de glorioasa resincronizare europeană, aveau să defileze din concesie în concesie, cînd subtil, cînd ostentativ, potrivit degradării ceauşismului pînă la caricatură şi sufocarea prin deriziune...

Sanda Toma rezumă admirabil: „Nu pot să uit perioadele de glorie ale Teatrului de Comedie, dar vreau să uit toţi acei ani plini de umilinţe, frustrări şi frig pe care i-am îndurat cînd, funia politică strîngîndu-se, ne-a sugrumat repertoriul, obligîndu-ne să rostim texte cretine ale aşa-numitei dramaturgii originale, remarcabile doar prin lipsa ei de valoare, menită atunci să construiască comunismul, iar acum să-l condamne. Teatrul de Comedie a fost viu, efervescent sub directoratul maestrului Beligan şi apoi sub cel al lui Lucian Giurchescu. Restul a fost tăcere... pînă cînd George Mihăiţă a preluat cîrma trezind teatrul din nou la viaţă, readucîndu-i vigoarea şi tinereţea de altădată“.
 
Ca spectator, prefer să închei cu formula lui Marin Moraru – „Teatrul de Comedie este teatrul meu de suflet“ – şi să aflu că încîntarea pe nume Nepotul lui Rameau a început, de fapt, în aceeaşi „magazie de decoruri“ în care s-au copt Umbra, Capul de răţoi, Troilus şi Cresida.
 
P.S. De la 5 ianuarie 2011, Sala Mare a Teatrului de Comedie se numeşte Sala „Radu Beligan“.
 
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Recent, a lansat volumul Cărţile care ne-au făcut oameni la Editura Humanitas.