Un scriitor excelent și totodată un ticălos desăvîrșit

- ce facem cu Céline ? -

În iulie se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Céline. Nu se ştie exact cum va fi celebrat marele scriitor, cel care, după Proust – spun istoricii literari – ar fi fost al doilea cel mai influent autor francez al secolului al XX-lea. La începutul anului, numele său fusese trecut, alături de cel al altor figuri culturale marcante (de pildă, Georges Pompidou şi Franz Liszt), pe o listă a personalităţilor ce vor fi sărbătorite în Franţa, la nivel naţional. Apariţia lui Céline pe această listă a stîrnit controverse ideologice aprinse: cum să comemorezi public un om care a îmbrăţişat – fie şi doar pentru o vreme – o ideologie criminală? Cel mai virulent dintre critici este Serge Klarsfeld, preşedintele Asociaţiei fiilor şi fiicelor deportaţilor din Franţa. El este primul care a cerut retragerea lui Céline de pe lista comemorărilor publice de anul acesta. „Republica trebuie să-şi păstreze valorile. Frédéric Mitterrand trebuie să renunţe la a mai orna cu flori memoria lui Céline, tot aşa cum şi François Mitterrand a fost obligat să nu mai depună jerbe pe mormîntul lui Pétain.“ (Ca o anecdotă: François Mitterrand este cel care, în 1984, l-a decorat pe Klarsfeld cu Légion d’honneur.) În scrisoarea deschisă adresată ministrului Culturii, Frédéric Mitterrand, Serge Klarsfeld admite că Céline e un mare scriitor, dar insistă că e „o fiinţă abjectă“, un om ale cărui „imunde scrieri antisemite au contribuit la asasinarea masivă a evreilor“. 

Adevărul e că Céline însuşi nu a căutat niciodată să se scuze pentru scrierile antisemite, ba chiar s-a şi lăudat că este „inamicul nr. 1 al evreilor“ şi că a publicat „o carte abominabil antisemită“ (Şcoala cadavrelor). În 1950, în timpul procesului, a încercat, zadarnic, să se apere, nuanţîndu-şi poziţia de dinaintea războiului: „N-am fost un colaborator, ci doar un «absenţionist»“. Însă, în fond, nu a putut să-şi ascundă antisemitismul funciar. Dezbaterea de acum nu e nouă: fiecare reeditare a romanelor sale, orice formă de celebrare şi, uneori, chiar şi simpla citare a numelui său provoacă de fiecare dată polemici. Céline e clasic, este de (şi în) manuale, dar e tabu. 

Cei care i-au sărit în apărare n-au fost prea numeroşi. Printre ei, Philippe Sollers: „Chiar dacă geniul literar nu scuză totul, nu e posibil ca Céline să fie redus doar la rolul de antisemit“. Tot cu jumătate de gură îl apără şi Frédéric Vitoux, membru al Academiei Franceze şi autor al unei biografii despre Céline: „Cuvîntul «celebrare» e ambiguu. Nu vrem să punem lauri pe creştetul scriitorului. La cincizeci de ani de la moartea sa avem ocazia să-i redescoperim opera, să-i cercetăm din nou zonele de umbră. Totuşi, nu putem să negăm că e unul din cei mai mari scriitori francezi.“; iar Bernard Henri Lévy consideră că „această celebrare ar trebui să servească la explorarea enigmei celui care a fost Céline, un mare scriitor şi, totodată, un ticălos perfect“. Ceva mai dur a fost Franz-Olivier Giesbert, care a subliniat că „scriitorul face parte din patrimoniul naţional francez“ şi că „nici o autoritate morală sau de orice fel nu îi poate lua acest loc“. Aşa o fi – numai că Frédéric Mitterrand a preferat să meargă pe mîna autorităţilor morale şi să renunţe la celebrarea oficială a lui Céline. 

Pînă la urmă, e ca în bancul cu rabinul care, într-o problemă spinoasă, dă dreptate ambilor împricinaţi, pentru ca apoi să constate stupefiat că martorul – care-i atrage atenţia că n-are cum să dea dreptate tuturor – are, şi el, dreptate. Istoria literară e complexă, celebrarea „are aspecte“, iar cazul Céline nu poate fi lichidat cu una, cu două. Dintre toţi literaţii care s-au pronunţat la chestiune, populistul (şi tot mai impopularul) preşedinte Nicolas Sarkozy a lansat cea mai pertinentă replică: „Îl poţi iubi pe Céline fără să fii un antisemit, la fel cum îl poţi iubi pe Proust fără să fii homosexual“. Şi el are dreptate.