Anturaju' artei - interviu cu Călin DAN
Figură de referinţă a lumii artistice contemporane româneşti, critic de artă timp de aproape 20 de ani, începînd cu 1976, Călin Dan este artist, membru fondator al Grupului subREAL, prezent în cele mai importante expoziţii internaţionale (Bienala de la Veneţia, Istanbul Biennial, Manifesta 1). În anii '90, Călin Dan este promotorul primelor evenimente de artă media autohtone şi director al Centrului Soros pentru Artă Contemporană. De peste 15 ani locuieşte la Amsterdam, unde îşi continuă proiectele artistice. Cel mai recent proiect, realizat în colaborare cu Biroul Arhitectului Guvernamental din Olanda, se desfăşoară la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti. ën urma unei colaborări de doi ani cu deţinuţi din Penitenciarul Colibaşi, a urmat o piesă de teatru montată pe scena Odeon, în 2007, cu deţinuţi, despre condiţia criminalului, astăzi: o fabulă teatrală cu cîini. Cîinii înaripaţi ai lui Ceauşescu, metaforă pentru victimele indirecte ale regimului comunist. Expoziţia de la MNAC, în Casa Poporului, reface atmosfera unui spaţiu de recluziune.
Anturajul şi alte întîmplări (curator Raluca Velisar) este deschisă pînă pe 7 martie.
„Ceea ce observ în Bucureşti este un hedonism primejdios“
Anturaju’ şi alte întîmplări porneşte de la o situaţie simplă: întîlnirea nemediată cu o comunitate problematică şi lucrul cu aceasta. Este artă socială?
E un sincretism, am lucrat cu metode ale poeziei vizuale, dar şi ale antropologiei. Dar dacă mă întrebi care e miza acestui proiect, nu îmi dau seama şi cred că e bine aşa, nivelul de implicare emoţională pe care îl am cu subiectul exclude prea multe deliberări. Am făcut expoziţia asta dintr-un reflex anacronic de tip „Şcoala Ardeleană“. Trebuie să faci ceva pentru ca românii să înţeleagă mai multe despre ei înşişi, despre condiţia lor. Ceea ce observ momentan aici este un hedonism primejdios. Presaţi de urgenţele unui trai complicat, lucrînd 12 ore pe zi pentru cîteva sute de euro pe care îi cheltuie între pompa de benzină şi mall, oamenii par să ignore mizeria umană care se acumulează la marginile Bucureştiului şi mai departe. Nu e o situaţie nouă în România – o clasă de mijloc minoritară, care ignoră majoritatea pauperă. Nutresc totuşi speranţa că vom avea o altă paradigmă în secolul XXI decît în perioada fanariotă, cu care eu asimilez ceea ce se întîmplă acum aici, la nivel politic, în primul rînd, dar şi la cel al moravurilor.
Am realizat Anturaju’ şi dintr-un soi de naivitate de activist social. În acelaşi timp, mă preocupă elementele specifice meseriei mele, soluţiile vizuale şi cele de poetică a comunicării. Fac artă pentru artă, ca să zic aşa, chiar şi atunci cînd lucrez cu materialul acesta atît de încărcat socialmente.
E necesar să pleci din ţară ca să poţi lucra cu adevărat cu ea?
Nu cred că e necesar. E important să ai distanţă faţă de subiectul cu care lucrezi. O distanţă de acumulare însă, psihologică şi temporală. Nu poţi lucra cu imediatul decît dacă eşti ziarist. Eu nu cred în oamenii care îşi suflecă mînecile şi se duc să facă un proiect cu romii pe baza unei conjuncturi de moment. Dacă nu ai amintiri pe care să le investeşti într-un anume subiect, e foarte greu să operezi cu el. Nu trebuie să fi trăit între romi, de pildă, dar e important să ai o atenţie pentru defavorizaţii societăţii. Ai nevoie de o relaţie obsesivă cu anumite teme pentru ca să te poziţionezi corect faţă de ele, din punct de vedere artistic şi, implicit, din punct de vedere moral. Aici oamenii evită subiectele problematice nu pentru că le sînt prea aproape, ci pentru că trăiesc într-o cultură neatentă la zonele de criză ale existenţei. România e o ţară pe care nu o preocupă categoriile marginale. Lumea e interesată doar de ea însăşi şi nu văd între intelectuali o preocupare constantă pentru a corecta acest tip de atitudine. E vorba de o anumită structură culturală aici. În timp ce culturile din nordul Europei moştenesc obsesia calvinistă pentru caritate şi pentru angajament social, noi venim din partea opusă a geografiei. Poţi fi cinic şi să zici că nu e nici un merit să faci asta cînd trăieşti în Olanda, e o mare virtute să faci asemenea proiecte cînd trăieşti în România. Deci eu nici măcar nu sînt un virtuos.
„Generaţia noastră a încercat o ruptură într-o perioadă grea“
Care credeţi că sînt axele de interes ale artei contemporane astăzi?
Din păcate, artele vizuale sînt teribil de subordonate economicului. Nu cred că a existat în perioada modernă o relaţie atît de intensă ban-artă, ca în ziua de azi. Asta mă determină să consider domeniul artelor vizuale neinteresant, comparativ cu ceea ce se întîmplă azi în literatură, în muzică, ba chiar şi în cinematografie, dacă ne gîndim la producţia alternativă. În toate aceste domenii este mai mult spaţiu pentru normalitate, pentru reflecţie, pentru experiment, pentru risc. În artele vizuale, dinamica succesului este legată de bani, într-o proporţie îngrijorătoare, şi depinde de un sistem alimentat de persoane care sînt gata să plătească sume exorbitante pentru un obiect a cărui valoare absolută e infinit mai mică. Deci cred că răspunsul la întrebare trebuie căutat în axele forţei economice. În cele noi, în primul rînd: China, Brazilia, India – probabil că India va fi următorul succes, dat fiind şi exotismul, numai să vrea indienii să facă artă contemporană. Fireşte că axele tradiţionale – Europa, Statele Unite – nu vor dispărea. Sînt şi acolo interese şi există mecanisme economice capabile să le apere.
Aparţineţi Generaţiei ’80 şi observ că artişti ai acestei generaţii sînt astăzi reactualizaţi, readuşi în galerii, cu lucrări noi, dar şi cu lucrările altădată interzise. Mă gîndesc la Rudolf Bone, de exemplu, o redescoperire datorată Galeriei Plan B din Berlin şi lui Mircea Cantor, elev al lui Bone. E acesta un moment aşteptat, necesar?
Generaţia ’80 este importantă pentru dinamica socioculturală şi politică a României. Am încercat o ruptură cu ideologia oficială, dar şi cu tradiţionalismul culturii neoficiale care domina atunci, într-o perioadă grea pentru societatea românească. În felul nostru modest am reuşit asta. Au existat cîteva grupuri marginale, cîteva evenimente-cheie, cîteva acţiuni semnificative, o efervescenţă care trebuie readusă în atenţie.
Acesta ar fi rolul generaţiei tale, probabil. E însă un domeniu dificil, care nu a lăsat multe urme. În anii ’80 se scriau multe cronici de artă, poate mai puţină critică. În acelaşi timp, lucrurile interesante nu aveau loc în presă. Faptul că o expoziţie includea fotografie era considerat subversiv: fotografia era problematică pentru că reflecta realitatea; or, realitatea era apanajul exclusiv al ziarelor de partid. Instalaţii, performanţe zbîrleau părul în cap nu doar la direcţia cenzurii, ci şi printre colegi. Problemele cele mai mari le aveam cu colegii de breaslă care aveau funcţii de conducere sau care erau coordonatori de opinie. Era o situaţie complicată, şi reconstituirea ei e complicată de lipsa referinţelor documentare.
Care sînt proiectele la care lucraţi acum?
Pregătim cartea acestei expoziţii, care va fi lansată pe 3 martie, în cadrul unui eveniment special la MNAC. Am apoi un proiect legat de receptarea istoriei aborigenilor în perioada modernismului postbelic în Australia; mai pregătesc un film de animaţie despre arhitectura olandeză, făcut în stilul serialului South Park... Sînt în etapa preliminară cu un film autobiografic despre familia mea. Am şi proiecte de istoria artei. Pe de-o parte, încerc să ajut la realizarea unei cărţi antologice despre istoria artei româneşti în perioada postbelică, e un program la NEC în care sînt implicat. Pe de altă parte, mă gîndesc să scriu o carte autobiografică pe marginea textelor mele de critică de artă din anii ’70 şi ’80. E o revenire buclă. Sănătoşi să fim!
a consemnat Daria Ghiu
