„Nu trebuie neapărat să fii ezoteric pentru a crede”

- interviu cu chitaristul Wolfgang MUTHSPIEL -

Considerat unul dintre cei mai importanţi chitarişti europeni de jazz, Wolfgang Muthspiel (n. 1965) a concertat pe 3 martie în clubul Green Hours în cadrul proiectului „Austrian Hours at Green Hours“ organizat de Forumul Cultural Austriac (ultimul eveniment a avut loc joi, 31 martie, cu pianistul David Helbock). Mai multe despre Wolfgang Muthspiel la www.myspace.com/wolfgangmuthspiel.

Se spune despre tine că eşti unul dintre cei mai valoroşi chitarişti europeni ai momentului. Te gîndeai la asta cînd erai mic, cînd ai pus mîna pe chitară? 

Nu numai că nu mă gîndeam atunci, dar nici acum nu mă gîndesc la asta. Mă gîndesc că am ajuns într-o poziţie în care sînt capabil să fac muzica pe care vreau s-o fac. Asta este cu adevărat fantastic, că pot s-o fac. Am şi muncit pentru asta, dar cred că e vorba şi de o binecuvîntare, să fac ce-mi place. 

Ai fost la Berklee; ce face această şcoală dintr-un tînăr muzician? 

Şcoala e celebră şi oferă nişte lucruri extraordinare, la fel cum unele lucruri cu care pleci de acolo nu te ajută foarte mult. Depinde de student cum foloseşte şcoala. În această imensă fabrică numită Berklee School of Music sînt cîţiva profesori foarte buni. Sînt foarte mulţi studenţi, dar nu toţi profesorii sînt mari, iar eu am avut privilegiul să lucrez cu muzicieni şi profesori importanţi, alături de alţi foarte talentaţi colegi cu care am cîntat şi lucrat, cum ar fi chitaristul Kurt Rosenwinkel, saxofoniştii Chris Cheek şi Chris Speed sau trompetistul Roy Hargrove. Te dezvolţi împreună cu o generaţie întreagă de muzicieni. Am avut privilegiul de a lucra cu Gary Burton, decanul de atunci, care m-a ascultat şi m-a angajat în trupa lui. A fost un pas mare. Am lucrat apoi cu Herb Pomeroy, care a dirijat Big Band-ul şi din a cărui experienţă am învăţat foarte multe, mai ales orchestraţie. Acolo poţi fi o oaie din turma care merge la toate cursurile pentru o diplomă sau poţi să mergi pe drumul tău şi să iei doar ce crezi că-ţi foloseşte. De-asta Berklee este o şcoală fantastică. 

Eşti implicat în foarte multe şi diverse proiecte muzicale; cum îţi alegi proiectele şi colaboratorii?  

E o combinaţie între intuiţie şi poftă. Uneori e doar dorinţa de a cînta cu cineva, din atracţie sau admiraţie. În privinţa muzicii, încep să simt sau să aud ceva. Pe urmă, încep să scriu într-o anume direcţie şi mă gîndesc ce muzician ar fi cel mai potrivit pentru o anumită poziţie. Apoi încerc să pun în aplicare. Nu iese întotdeauna, dar merită încercat. Nu e vorba de un concept fix, mai degrabă urmez firul şi încerc să găsesc partea distractivă.

Omul creează sau descoperă muzica? 

Cred că e vorba, pe de-o parte, de propria expresie, ceea ce e valabil în tot ceea ce facem, muzica e doar o latură. Simţim nevoia să ne exprimăm. Pe de altă parte, muzica ne deschide o cale spre nişte adevăruri, o cale accesibilă muzicienilor. Alţii folosesc alte căi, către aceleaşi adevăruri. Există fără îndoială un element spiritual în artă, care te poate transpune din starea cotidiană, materială, într-o stare superioară. Acest aspect este clar atît pentru muzicieni, cît şi pentru cei care-i ascultă. Pentru mine, acesta este cel mai interesant aspect legat de acest fenomen. Nu trebuie neapărat să fii ezoteric pentru a crede. Cînd asculţi pe cineva bun şi convingător, te laşi dus cu el în călătorie, intri în lumea aceea. Cînd piesa e gata, faci o pauză de cîteva secunde, după care te întorci. Mi se pare foarte interesant faptul că putem călători astfel. 

Keith Jarrett, Joni Mitchell... 

Cine sînt muzicienii cu care cînţi acum? 

Secţia ritmică pe care o am acum este formată din doi fraţi gemeni din Austria, Matthias şi Andreas Pichler. Cînt cu ei de şase ani. Am multe proiecte în derulare, dar această formulă este continuă. În bună parte, muzica pe care o cîntăm este scrisă pentru ei. Ne simţim ca într-o familie. Fiecare formulă ocupă un anumit spaţiu, nu se suprapune cu altceva, nu se poate repeta. Simţi asta în momentul în care începi. Acest trio reprezintă unul dintre spaţiile în care mă simt cel mai bine. Cei doi fraţi au o legătură specială, iar atmosfera din grup este foarte confortabilă. Se întîmplă multe lucruri pe scenă, ne place să ne surprindem reciproc.

Ce conţine repertoriul? 

În cea mai mare parte, muzica este scrisă de mine. Repertoriul este stabilit în jurul CD-ului Bright Side pe care l-am scos în această formulă. Uneori mai strecurăm şi cîte un standard, dar în principal muzica e scrisă de mine.  

Ce echipament foloseşti?

 De obicei folosesc o chitară electrică Heritage, un amplificator VOX AC30. Mai am o chitară care combină specificul acustic, cu corzi de nylon, cu sunetul amplificat prin staţie. Pentru partea electrică mai folosesc pedale de loop sau delay, reverb, distorsiune, dar în principal folosesc un sunet curat, în funcţie de cele două chitare. 

Cum vezi relaţia între comunitatea şi scena din Europa, în comparaţie cu cea americană? 

Cred că există multe legături şi o constantă relaţie de schimb. Există o scenă solidă în Europa, la fel şi în America, iar de multe ori acestea două interacţionează. Acest lucru este vizibil şi în experienţa mea muzicală. Pe toate albumele mele există muzicieni americani şi europeni deopotrivă. Scenele sînt diferite, dar la fel putem spune că în ambele zone există mai multe scene care coexistă. În Europa există scena franceză sau cea scandinavă. Jazzul este un teritoriu atît de vast, în care poţi îmbina multe influenţe. Dintotdeauna a fost aşa. Ambele sînt importante. Tradiţia americană e fundamentală, dar şi şcoala europeană, influenţată de muzica clasică. Muzicienii tineri sînt foarte dedicaţi, folosesc toate sursele pe care le au la dispoziţie. Americanii au auzit de Messiaen şi de toţi compozitorii noi. Contrabasistul Larry Grenadier, spre exemplu, cu care am înregistrat un album, studiază mult clasicii, la fel şi Brad Mehldau care arată o puternică influenţă clasică şi în acelaşi timp poate cînta o piesă scrisă de Thelonious Monk la fel de convingător. Se simte că toţi au studiat romanticii. Toate elementele curg împreună. 

Nu ai lucrat cu mulţi vocalişti, dar într-un caz anume lucrurile au ieşit foarte bine. Mă refer la Rebekka Bakken. 

Înainte de a face muzică împreună, noi am fost un cuplu. În timp am observat că ea poate cînta foarte bine şi am început să lucrăm împreună. Astfel s-a născut acest proiect, în acelaşi timp cu casa mea de discuri, Material Records. Primul album, Daily Mirror, a fost înregistrat cu o trupă de jazz din care făceau parte Brian Blade şi Chris Cheek. Apoi am funcţionat ca duet, aşa cum o arată şi albumul Beloved. La un moment dat, ea s-a hotărît să-şi urmeze propria cale, cu grup propriu şi muzica scrisă de ea, iar în acest moment cîntă peste tot în lume. Sînt foarte mîndru de ea, chiar dacă nu mai convieţuim. Ţinem legătura, sîntem prieteni, ne urmărim reciproc în activitatea muzicală şi chiar uneori, destul de rar, mai cîntăm împreună. A fost un capitol extraordinar în viaţa mea, atît muzical cît şi personal. 

Am mai avut o colaborare specială cu o solistă din Portugalia, Maria João. Am înregistrat pe unul dintre albumele ei, după care am plecat împreună în turneu, alături de Mário Laginha şi Trilok Gurtu. Îmi plac vocaliştii, la fel cum îmi plac şi cantautorii, începînd desigur cu Bob Dylan. Lucrez acum la un proiect cu piese scrise de mine, care conţin şi text, dar mai durează cîţiva ani pînă să-l definitivez. 

Cui ai dedica un album-tribut? 

Unul dintre muzicienii care m-a influenţat cel mai mult este Keith Jarrett. Îmi place puritatea improvizaţiei lui şi caracterul nepremeditat al muzicii pe care o face. E un nivel muzical care mă inspiră. Un alt muzician pe care-l admir este Aydin Esen. Am şi înregistrat ceva cu el în Elveţia, timp de două zile. Pentru mine, străluceşte prin capacitatea de a-şi ilustra ideile. Dintre chitarişti l-aş alege pe Pat Metheny sau pe Kurt Rosenwinkel. Amîndoi au dat o nouă expresie chitarei. Îi recunoşti într-o secundă. Îmi mai plac Bill Frisell, Mick Goodrick, Ralph Towner, Bill Monder şi mulţi alţi prieteni şi colegi pe care-i admir. 

Ce ai în iPod? 

O grămadă de muzică. Mult jazz, multă muzică clasică, Prince, Beatles, Dylan, Joni Mitchell, întotdeauna Joni Mitchell, Wayne Shorter, Aydin Esen etc. Multă muzică şi foarte diversă. Nu ascult multă muzică atunci cînd călătoresc, prefer să citesc. Dar ascult multă muzică acasă. Am nevoie de un mediu potrivit pentru asta.

a consemnat Berti BARBERA