Parteneriat privat-stat pentru arhivele lui Cioran

Mă bucur că manuscrisele şi documentele scoase la licitaţie săptămîna trecută, la Paris, au fost achiziţionate de un român şi că ele vor putea fi repatriate. Faptul că pînă la urmă a fost cumpărată întreaga serie de documente – şi nu doar cîteva obiecte disparate – mă bucură încă şi mai mult, căci astfel arhiva respectivă rămîne întreagă. Radio France Internationale a fost primul post care a anunţat licitaţia şi, ce noroc, omul care avea şi banii, şi dispoziţia să se lanseze într-o asemenea întreprindere asculta tocmai RFI, a înţeles exact care sînt mizele şi a acţionat rapid şi eficient.  

Nu la fel se poate spune despre instituţiile publice din România. Ministerul Culturii, Cultelor şi al Patrimoniului Naţional, de pildă, fusese anunţat deja cu două luni în urmă de Ambasada Română de la Paris că urma să aibă loc licitaţia. Şi totuşi, nu a reuşit să mobilizeze fondurile necesare pentru a întregi şi a proteja cîteva documente care cu siguranţă fac parte din patrimoniul naţional al României. BCU a licitat „în echipă“ cu TVR, reuşind să-şi adjudece cîteva dintre obiectele scoase la licitaţie, nu şi colecţia întreagă. Toţi cei îndreptăţiţi (poate chiar obligaţi) să intervină pentru recuperarea documentelor – MCCPN, Biblioteca Centrală Universitară, Academia Română etc. – au acuzat lipsa banilor şi legislaţia complicată care nu permite alocarea unor sume de bani prin licitaţie. Şi totuşi, pentru repatrierea altor obiecte de patrimoniu (nişte brăţări dacice) s-au găsit fonduri exact în aceeaşi perioadă. Semn că nu neapărat banii lipsesc, ci ierarhizarea priorităţilor. Sigur, nu e uşor să hotărăşti ce e mai important între nişte artefacte străvechi din aur sau arhivele lui Cioran. Dar o asemenea reflecţie – transparentă – ar fi trebuit să preceadă decizia de achiziţie. 

Tristă mi se pare şi lipsa de reacţie a editurilor. De pildă, mi-ar fi plăcut să ştiu că la licitaţie participă un reprezentant al editurii Humanitas, editură care are în portofoliu cărţile lui Emil Cioran. Ştiu, editura e un business, iar o asemenea achiziţie nu se poate transforma în profit imediat. Însă valoarea simbolică a gestului şi a unui eventual manuscris recuperat ar fi contat cu siguranţă în ochii celor care frecventează „editura publicului cultivat“. Pasivitatea e însă de înţeles. Cum afacerile cu cărţi merg tot mai prost, pînă şi editurile mari au ajuns să trăiască doar în imediat.  

Dar să ne întoarcem la Cioran şi la arhivele sale, recuperate de un om de afaceri generos şi aparent dezinteresat, printr-o intervenţie providenţială. George Brăiloiu a spus că vrea să doneze documentele (care l-au costat o jumătate de milion de euro) statului român. Nu ştie cărei instituţii i le va oferi – înainte să se hotărască, vrea să se informeze. Nu are de gînd să le dea oricui, în orice condiţii, şi vrea ca arhivele să fie în acelaşi timp accesibile publicului şi bine îngrijite. Aşa cum stau lucrurile cu instituţiile de stat din România, sînt convins că preţioasele documente ar fi mult mai în siguranţă dacă ar rămîne în posesia celui care le-a dobîndit. Cine a dat o jumătate de milion de euro pe ele va şti să le poarte de grijă. Mult mai bine decît ar face-o vreo instituţie care le primeşte gratuit şi nemeritat şi a cărei conducere e asigurată de nişte oameni numiţi pe criterii politice. Dacă tot s-a „aruncat“ să le cumpere, bine ar fi ca George Brăiloiu să-şi asume măcar pentru o vreme şi cheltuielile (deloc neglijabile) de întreţinere a arhivei Cioran. 

În perspectivă şi pe termen mai lung, nu văd de ce nu s-ar putea construi bazele unui parteneriat privat-stat. Fundaţia George Brăiloiu, avînd un patrimoniu valoros, ar putea solicita bani publici pentru a-şi putea prezenta public colecţia şi a întreţine obiectele inventariate. E un model folosit tot mai des în Europa, unde muzeele private, care funcţionează graţie donatorilor privaţi, solicită, tot mai des, de la o vreme, sprijin din partea comunităţii şi a oamenilor politici. De altfel, cred că o asemenea formulă ar fi şi mult mai legitimă, mai normală decît cadorisirea statului de către un cetăţean.