Schimbarea la (supra)față
● R.E.M., Collapse Into Now, Warner Bros., 2011.
Încep cu Michael Stipe: „Collapse Into Now se revendică unei înţelegeri a faptului că anumite idei, atitudini, contexte – de multe ori convenabile, dar complet nerealiste – ale secolului al XX-lea încă rezistă astăzi, deşi intrăm în a doua decadă a secolului XXI. (...) Deci este timpul ca acum, în prezentul imediat, să regîndim şi să reimaginăm ceea ce ne dorim de la acest veac. Copiii secolului XXI sînt aici, pregătind secolul următor“. O spunea, recent, revistei britanice Dazed & Confused. E vremea schimbării, afirmă trupa lui Stipe pe acest al 15-lea album al ei. „Let’s show the kids how to do it fine!“: mormăitul vocalistului pe energica „All the Best“ spune şi cine ştie foarte exact cum vine treaba cu această schimbare. Faptul că ea este împachetată într-o revenire la sound-ul clasic R.E.M. nu mă miră. Este un paradox la mijloc, dar aşa stau lucrurile în muzică: o formaţie oarecare a secolului al XX-lea, de la U2 la Metallica, de exemplu, acţionează astăzi, în secolul XXI, mai degrabă la nivel ideologic. Mesajul este mai important decît medium-ul, mai important decît orice altceva. Iar mesajele astea conţin, de multe ori, doze serioase de ipocrizie. Bănuiesc că Bono ştie de ce.
Continui cu chitaristul Peter Buck, cel din timpul înregistrărilor pentru Automatic for the People (undeva prin 1991-1992): „Lumea în care am trăit pînă acum dispare. Lumea unor Hüsker Dü, lumea unor The Replacements, toate sînt duse. (...) Ne aflăm într-un loc complet diferit, şi asta se va vedea, muzical şi literar, pe noul album“. Pe vremea aceea, replica avea sens şi era susţinută de producţia în sine. Primii născuţi ai Generaţiei X, ajunşi atunci în jurul vîrstei de 30 de ani, invadau mainstream-ul, influenţînd major istoria pop culturală a deceniului care va urma. Stipe şi Buck, la distanţă de 20 de ani, simt la fel. Chiar şi muzical. Deci ceva nu e în regulă.
Astăzi, Collapse Into Now este cel mai bun album al R.E.M. din anii ’90, dacă n-ar exista Out of Time şi Automatic for the People. „UBerlin“ e un soi de „Drive“, făcută de nişte tipi mai bătrîni, mai amari, mai plictisiţi, mai lipsiţi de răbdare. Ceea ce nu e neapărat rău, mai ales pentru cei care i-au ascultat şi în ultimul deceniu al secolului trecut. (Nu văd însă cum va ajunge asta la urechile „copiilor secolului XXI“.) „Oh My Heart“ ar putea fi oricînd a 13-a piesă de pe AftP – o repriză folkistă bine scrisă, epică, infuzată cu acea atît de personală melancolie R.E.M. Ca şi „It Happened Today“, ca şi „Walk It Back“, ca şi, parţial, „Me, Marlon Brando and I“. Secvenţe rockiste ca „All the Best“, „Mine Smell Like Honey“ şi „Aligator/Aviator/Autopilot/Antimatter“ aduc în discuţie şi Monster, cel mai musculos album R.E.M. din aceiaşi ani ’90, dar şi mai recentul Accelerate (2008). Trăgînd linie, Collapse Into Now ar putea să fie foarte bine şi o antologie a muzicii formaţiei din statul american Georgia din 1990 pînă astăzi. Albumul ăsta este un loc umblat: e lipsit de surprize, plăcute sau neplăcute. (OK, poate că surpriza ar putea consta în faptul că R.E.M. sună iarăşi coerent şi onest, după ani buni.) Iar asta este de multe ori o virtute.
La urma urmei, nu mă aşteptam ca formaţia lui Stipe să revoluţioneze lumea cu acest album, aşa cum nu mă aştept ca lumea voastră, copii ai secolului XXI, să se schimbe după ce ascultaţi Collapse Into Now. (Mai degrabă nu!) În fond, nici nu ştiu dacă mai aveam ceva aşteptări de la ei. R.E.M. a devenit, în timp, formaţia aceea pe care o ascult aşa cum reciteşti, după mulţi ani, o carte pe care ai iubit-o în adolescenţă: nostalgic, dar detaşat, un pic arogant. Ai trecut pe-acolo şi ştii cum se termină.
Paul Breazu este jurnalist.
