Un fenomen numit „lisztomanie” - interviu cu pianistul Horia MIHAIL

Între anii 1846 - 1847, Franz Liszt a susținut un turneu în Țările Române. Piane încă nu se mai văzuseră în această regiune, așa că și-a transportat propriul pian în orașele vizitate. Pianistul Horia Mihail pornește cu "Pianul călător" pe urmele lui Liszt. Începînd cu 1 aprilie, va lansa o serie de concerte în douăsprezece orașe ale țării, printre care și București (pe 15 aprilie), ultimele cinci dintre acestea fiind orașe în care nu există piane. La sfîrșitul turneului, pe 21 aprilie, Societatea Română de Radiodifuziune va da în folosință orașului Mediaș un pian de concert.

Anul acesta se celebrează bicentenarul naşterii lui Franz Liszt. Ce mai rămîne, astăzi, din muzica pe care a compus-o?

Pentru noi, profesioniştii, pentru pianişti în mod particular, Liszt e o personalitate care a revoluţionat tehnica pianului. Pentru melomani înseamnă extrem de multă muzică. Printre compoziţiile sale se regăsesc capodopere care vor rămîne în istoria umanităţii, indiferent ce se va întîmpla. Se ştie că Franz Liszt şi-a dedicat a doua perioadă a carierei sale muzicale exclusiv compoziţiei, iar atracţia lui către religie, către credinţă l-a făcut să fie cu cel puţin un pas înaintea generaţiei sale, în ceea ce priveşte modul de expresie. Pentru melomani, Liszt înseamnă de foarte multe ori un punct forte al oricărui recital de pian. Datorită uşurinţei cu care cînta, Liszt nu a avut nici o ezitare să noteze pe hîrtie multe dintre improvizaţiile sale – sînt piese pe care noi, după mai bine de 150 de ani, încercăm să le reproducem cît mai fidel.

Aţi vorbit despre tehnica pianistică a lui Liszt. Ce anume îl face atît de special? 

Poate cititorii sînt mai familiarizaţi cu Paganini, un adevărat diavol al viorii. Ei bine, Liszt este un diavol al pianului. El a folosit mecanismul instrumentului în toate modalităţile pe care ni le putem imagina. De aceea, citirea unei partituri nu se poate face cu aceeaşi lejeritate cu care se face în cazul altor compozitori. Pianiştii trebuie să petreacă mult mai mult timp asupra pieselor, doar pentru a desluşi notele. Sînt foarte multe note, foarte multe pasaje de o dificultate tehnică ieşită din comun. Programul pe care l-am ales pentru turneul de acum are în componenţă cîteva piese foarte dificile pentru pianişti. Liszt a făcut parte din educaţia mea în şcoala generală, în liceu, profesoara mea de atunci m-a „obligat“ să atac anumite studii ale lui Liszt. De la un moment dat încolo, am ales să-l pun pe Liszt deoparte – de fiecare dată din comoditate. Piesele sale s-au regăsit doar foarte rar în repertoriul meu de concert. Tocmai de aceea, această revenire a mea pe scenele de concert cu un program Liszt e un pariu. Sper să-l cîştig. 

La jumătatea secolului al XIX-lea, Franz Liszt a trecut şi prin ceea ce acum se numeşte România. Ce urme a lăsat? 

N-a lăsat urme foarte vizibile. Există cronici ale vremii care atestă aceste călătorii, plăci memoriale pe casele prin care a trecut. A cîntat în mai multe oraşe de pe teritoriul actual al României – la Timişoara, Aiud, Sibiu, Braşov, Iaşi – unde s-ar fi întîlnit cu Barbu Lăutaru (dar nu se ştie dacă e adevărat sau doar o legendă) – apoi la Bucureşti. Cum pe vremea aceea nicăieri în această zonă nu existau piane, a trebuit să-şi aducă instrumentul cu el. Şi-a plimbat pianul mai ales pe căi navigabile, căci drumurile de atunci erau comparabile cu cele de acum.  În Europa, Liszt a creat un fenomen. Un fenomen care în Europa se întîlneşte, după un secol şi ceva, cu The Beatles. Un fenomen numit „lisztomanie“. Avea foarte mulţi fani, oameni care îl urmăreau în timpul turneelor, care vroiau neapărat să aibă ceva de la Liszt: ori un autograf, ori o amintire... Cert este că atunci cînd a ajuns în Ardeal, apoi în Moldova şi, în cele din urmă, în Ţara Românească, a fost primit cu mare entuziasm de nobilimea de atunci. Şi nobilimea a mobilizat şi populaţia de rînd. Cronicile povestesc despre primirile fastuoase, în urale şi cu fanfare. Liszt se afla în perioada aceea la sfîrşitul carierei sale de pianist. Din punct de vedere financiar o ducea foarte bine. Aşa că toate onorariile pe care le primea erau destinate acţiunilor caritabile.

Acum o luaţi pe urmele lui Franz Liszt. Pregătiţi o serie de concerte în localităţi în care nu există piane...

Din păcate, în România secolului XXI există localităţi chiar mai mari decît Mediaşul, ba chiar şi reşedinţe de judeţ, în care nu există piane de calitate sau care nu posedă nici un fel de pian. Tocmai de aceea am ales să merg în cîteva dintre aceste oraşe – Hunedoara, Deva, Alba Iulia, Dumbrăveni şi apoi Mediaş – pentru a susţine concerte. E adevărat, aceste oraşe sînt apropiate din punct de vedere spaţial. Am fost constrînşi inclusiv de probleme de natură financiară să ne limităm la o zonă. Mediaşul e un oraş important al României, care, după o perioadă poate mai puţin fastă, imediat după Revoluţie, începe să-şi revină. În ultimii doi ani am fost de cîteva ori acolo şi, cum în oraş nu există un instrument de calitate, am fost nevoit să vin cu pianul de acasă. La ultimul concert au fost 600 de spectatori – e un semn că oamenii sînt interesaţi de muzică. Dacă raportăm această cifră la populaţia oraşului iese un procentaj fantastic.

„Pianul călător“ e deci în egală măsură un proiect cultural şi unul social...

E un proiect adresat unei comunităţi. Avînd în vedere că organizatorul evenimentului, Societatea Română de Radio, susţine proiectul pe o perioadă mai lungă – cel puţin trei ani – vom putea, de fiecare dată, să dotăm o altă sală de concert cu un pian de valoare.

 Cum e să cînţi la pian într-un oraş unde nu există piane?

Aproape imposibil. Tocmai de aici s-a născut şi această idee. Am întîlnit nenumărate situaţii în care am fost obligat să cînt pe piane insalubre, dezacordate, într-o stare tehnică jalnică. Publicul e astfel văduvit de mare parte din ce ar trebui să audă. Iar pentru pianist e un calvar. În ţările care au o tradiţie de mai lungă durată, fiecare sătuc are măcar un instrument decent pe care se poate susţine un concert în condiţii optime atît pentru public cît şi pentru muzician.

Credeţi că acest proiect, repetat periodic, poate fi un obstacol în calea manelizării? 

Eu nu înţeleg acest fenomen al manelizării. Probabil că era în stare latentă undeva, în mentalul românilor, şi, la un moment dat, i s-a dat voie să explodeze. Poate că şi poziţia noastră spaţială, la confluenţa atîtor civilizaţii, joacă un rol. Poate că asta ne face cîteodată să pierdem din vedere adevărata noastră identitate ca urmaşi ai lui Traian şi-ai lui Decebal. În asemenea momente de derivă apar fenomene precum manelele. Cred că la un moment dat vor dispărea de la sine sau vor deveni iarăşi marginale. Nu ştiu peste cît timp: cinci ani, cincizeci de ani, cinci sute de ani...

Cunoaşteţi mediul academic din România şi situaţia şcolilor de muzică de aici. Care este viitorul lor şi cel al studenţilor care ies din aceste şcoli? 

Acum trecem categoric printr-o perioadă specială. Această criză economică mondială mai mult sau mai puţin artificială creează nişte condiţii speciale. Să presupunem că România va trece cu bine şi peste acest moment. Cred că o bună oportunitate pentru tinerii care părăsesc Conservatorul ar fi creată dacă s-ar putea mobiliza şi latura managerială. În România nu există management cultural de calitate. Există prezentatori de evenimente muzicale, există interpreţi, dar nu sînt manageri. Tocmai de aceea acest turneu e manageriat de Societatea Română de Radio şi de Asociaţia Culturală Accedo. Există o şansă pentru muzicieni doar atîta timp cît vor exista şi manageri care să caute oportunităţi pentru concerte. Nu doar în Bucureşti şi în oraşele mari, ci şi în localităţile mici. Altminteri, calea cea dreaptă e tot Vestul – deşi nici acolo nu există garanţii. Oricum, nu e un moment bun să fii artist. Însă bucuria pe care o are orice artist în momentul în care este singur cu muzica lui este atît de mare, încît necazurile devin aproape insesizabile. 

Credeţi că muzica clasică mai are un viitor? Există o piaţă pentru ea – căci acum totul se rezumă la piaţă, nu-i aşa?

Nici nu se pune problema ca muzica clasică să nu aibă viitor. Gîndiţi-vă că în momentul acesta încă ascultăm muzică scrisă în urmă cu sute de ani. În acea perioadă existau o groază de compozitori. Dintre aceştia doar cîţiva au rămas. De ce Mozart, Bach sau Händel? Deoarece ei au reuşit să depăşească norma, normalitatea, din punct de vedere al expresiei unei idei.

a consemnat Matei MARTIN