Limba engleză și întoarcerea lui Babel

Mi-am găsit o jucărie nouă: de cîteva săptămîni, mă amuz cu programele de traducere automate. Iau cîte un fragment de text în germană şi comand traducerea în franceză; sau iau un articol în engleză şi solicit versiunea românească. De cele mai multe ori, versiunea tradusă acoperă – într-o proporţie de, să zicem, două treimi – conţinutul iniţial. Restul sînt cuvinte înşirate într-o ordine de neînţeles, fraze într-o limbă inventată, în fine, un soi de literatură suprarealistă nereuşită. Cîteodată „jocul“ acesta devine interactiv, căci programul recunoaşte (sau măcar e proiectat să recunoască) diverse contexte, şi atunci oferă sinonime. Alteori, traducerea devine o întreprindere democratică – anumite cuvinte fiind recomandate de un procentaj dintre utilizatori, în vreme ce alţii sugerează alt cuvînt. Una peste alta, nici unul dintre programe nu se poate utiliza pentru o traducere profesionistă. Deocamdată sînt doar jucării amuzante şi inutile. Dar care pe unii îi fac să viseze frumos. 

Times Literary Supplement consacră o recenzie consistentă cărţii lui Nicholas Ostler The Last Lingua Franca. English until the Return of Babel („Ultima lingua franca. Engleza pînă la întoarcerea lui Babel“). Autorul  volumului este un lingvist reputat, cunoscător, printre altele, de sanscrită. Nu e nici o întîmplare că Ostler e unul dintre cei care susţin cu fermitate şi entuziasm programele de traducere: profesorul a studiat la MIT, universitatea americană unde sînt formaţi inginerii şi specialiştii în automatică.  

Vorbind despre expansiunea fără precedent a limbii engleze, Nicholas Ostler face o distincţie clară între vorbitorii nativi şi cei care au învăţat engleza ca pe un soi de lingua franca. Distincţia îl determină să-şi pună două întrebări cu privire la viitorul limbii engleze. Dat fiind numărul mare de vorbitori şi teritoriul imens pe care îl acoperă, se va putea limba engleză separa în mai multe sub-specii – aşa cum latina a generat mai multe limbi romanice? Apoi: Se va dezvolta în continuare, ca lingua franca, dobîndind o importanţă încă şi mai mare? Ostler răspunde cu un „nu“ hotărît, în ambele cazuri. Times Literary Supplement rezumă (fără să vulgarizeze) teoria lui Ostler: într-o lume interconectată, comunităţile de vorbitori nativi vor putea rămîne în legătură unele cu altele, indiferent de distanţa geografică. Interacţiunile obişnuite promovează o dezvoltare lingvistică paralelă; doar atunci cînd un grup lingvistic devine izolat de restul, diferenţele pot să genereze un dialect şi apoi chiar o limbă nouă. Pe de altă parte, cu inovaţiile de pe terenul tehnologiilor de traducere automate, o lingua franca devine inutilă, crede Ostler. Pentru că – spune el – în curînd, cu ajutorul programelor performante, fiecare va putea comunica în propria limbă maternă – iar receptorul va primi mesajul în limba lui maternă. Într-o lume în care computerele au devenit ieftine şi ubicue, limbile nu mai contează – şi tocmai de aceea diversitatea lor se va menţine.  Poate că entuziasmul tehnologic al lui Ostler ar mai trebui temperat puţin. Oricît de ieftine şi ubicue ar fi computerele, tot nu vom reuşi să le facem să vorbească în locul nostru. Pînă la urmă, sînt doar nişte instrumente mediocre de comunicare: dicţionarele lor vor fi întotdeauna mai mici sau cel mult egale cu ale noastre, iar legăturile dintre sensuri – infinit mai puţin nuanţate. Acum, după ce au apărut primele romane scrise pe Twitter, Facebook şi SMS, aştept cu nerăbdare versiunile traduse (automat) ale cărţilor. Cît despre viitorul limbii engleze, eu zic că n-are rost să ne facem griji: el este asigurat, printre altele, tocmai de ubicuitatea computerelor şi a reţelelor informatice create, în foarte mare măsură, de specialişti vorbitori de engleză. Cel mai popular sistem de operare se numeşte – în toate ţările unde se vinde, adică peste tot în lume – Windows.