Paradoxul minoritarului
Cum e să trăieşti toată copilăria şi adolescenţa încercînd să fii român? Încercînd să faci ceva atît de simplu, care pentru majoritate este un dat social, perceput ca firesc şi natural. Iniţial tu crezi că eşti român. Acasă se vorbeşte limba română. Trăieşti la bloc, ca toţi ceilalţi copii. Părinţii tăi sînt profesori, muncitori, contabili, mici afacerişti, ca toţi părinţii. Vorbesc şi se comportă ca toţi părinţii. E adevărat că uneori mai cunoşti nişte rude care trăiesc la curte, vorbesc altă limbă şi se îmbracă mai ciudat. Sau care vin din străinătate, îţi aduc dulciuri şi haine pe care nu le porţi şi întreabă de cîntăreţi morţi acum 30 de ani. Dar uiţi repede de rudele astea. Tu ştii că eşti român. În buletinul pe care tocmai ţi l-ai făcut scrie clar – „naţionalitate: română”. Doar cînd ieşi afară din casă se schimbă puţin lucrurile. Sau cînd ţi se citeşte numele la strigarea catalogului. În clasă, cînd profesoara te trimite în ultima bancă, începi să nu mai fi român. Cînd copiii se uită ciudat la tine că nu participi la ora de religie, nu te mai simţi aşa român. Cînd vrei să intri într-un club şi eşti refuzat, îţi dai seama că nu eşti chiar român. Cînd orice conflict se termină cu aluzii la camerele de gazare e clar că nu mai eşti român. Şi atunci începi să te întrebi contrariat: ce dracului eşti? Este istoria paradoxală a sute de evrei şi romi asimilaţi, sau proveniţi din familii mixte, care şi-au pierdut limba, mulţi şi-au pierdut şi tradiţiile laice sau religioase, nu (mai) sînt recunoscuţi de minorităţile din care provin, dar sînt în continuare percepuţi ca străini de mulţi dintre „ceilalţi români”. Acest paradox al minoritarului asimilat care nu îşi mai găseşte locul nici între coetnicii săi, nici între români, care pendulează permanent între majoritate şi minoritate, în loc să se simtă la fel de lejer şi de liber în ambele contexte, este punctul în care m-am întîlnit şi eu la nivel personal cu textul Alinei Şerban. Şi punctul din care împreună cu Monica Marinescu şi cu Alina am construit scenariul şi direcţionat spectacolul.
Deşi evreu asimilat, comunist şi anti-sionist, scriitorul rus Ilya Ehrenburg spunea răspicat „Voi continua să mă declar evreu pînă cînd va dispărea ultimul antisemit!”. Într-un climat politic şi social tot mai ostil romilor, în care poziţiile politice rasiste încep să amintească de perioada fascistă (proiectul de lege pentru schimbarea denumirii de rom în cea de ţigan în actele oficiale este doar cel mai sonor exemplu), asumarea indentităţii minoritare devine o acţiune politică extraordinar de importantă! Alina face acest pas necesar - îşi declară cît se poate de public şi responsabil identitatea romă.
David Schwartz este regizor. Recent a montat spectacolul Declar pe propria răspundere la Teatrul Luni de la Green Hours.
