„Am ales harpa pe nevăzute”

- interviu cu harpistul Ion IVAN-RONCEA -

Considerat cel mai bun harpist din România, apreciat pe plan internaţional, Ion Ivan-Roncea este membru al Asociaţiei Internaţionale a Harpiştilor şi al Congresului Mondial de Harpă, din al cărui directorat a făcut parte între 1985-1990. În octombrie 2007 a organizat primul Festival de Harpă din România, iar în 2009 a obţinut titlul de Doctor în muzică, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Pe 28 şi 29 aprilie va susţine – împreună cu Ion Bogdan Ştefănescu la flaut – două concerte importante, la Ateneul Român.  

De ce harpa? 

M-am născut în satul Frumuşani, la vreo 25 de km sud de Bucureşti. Aveam voce frumoasă, îmi plăcea foarte mult să cînt, iar părinţii şi învăţătorul meu – dl Sulfineanu – mă susţineau şi, la zece ani, m-au dus la Liceul „Lipatti“. Eu voiam să cînt la oboi, dar fiind prea mic pentru oboi a trebuit să aleg între percuţie şi harpă, ambele necunoscute mie. Toba nu prea mă atrăgea, iar despre harpă nu ştiam absolut nimic. Presupun că, în mintea mea de copil, o fi fost speranţa că harpa ar trebui să fie mai frumoasă decît toba. Şi am ales harpa pe nevăzute – o întîmplare norocoasă pentru că, după ce am cunoscut-o, şi ne-am împrietenit puţin cîte puţin, a început să-mi placă, şi cred că este instrumentul care m-a ajutat să mă exprim artistic. Rămîne însă pentru mine doar un instrument, dragostea mea fiind muzica.  

De-a lungul timpului, aţi participat la numeroase conferinţe şi congrese internaţionale, aţi cîntat pe marile scene ale lumii, alături de orchestre importante. Este vreo diferenţă între cum eraţi primit înainte de ’89, şi după, de către public, de către colegi?  

Aş spune că diferenţa este în interiorul nostru. Şi ea se poate vedea şi în comportament, în discursul nostru – şi cel verbal, şi cel muzical, în întreaga noastră prezenţă scenică. O diferenţă esenţială nu am observat. La nivelul relaţiilor cu instrumentiştii cu care am colaborat înainte de Revoluţie, aş spune că ei nu înţelegeau ce se întîmplă la noi, şi nici eu nu eram priceput şi nici nu voiam să le explic foarte mult, deoarece realizam că sînt două realităţi atît de diferite. După Revoluţie, în primii ani, a fost o deschidere către România. La început am fost priviţi cu admiraţie – dar numai puţin.  

În 2007 aţi organizat primul Festival de Harpă din România, cu ocazia împlinirii a 100 de ani... 

Au fost mai mult de 100 – din datele pe care le-am cules, au fost 115 ani de la prima notificare a existenţei harpei la noi. Intenţionam de mult să fac un festival de harpă în România şi am profitat de împrejurarea că, în mai 2007, mergînd în Germania ca să aleg o harpă pentru Conservator, directorul firmei Lyon & Healy mi-a sugerat să facem o expoziţie la Bucureşti – eventual asociată unui festival. Şi astfel, în cîteva luni, am încercat să-l încropim. Pe lîngă expoziţia pe care au organizat-o firmele Lyon & Healy şi Salvi, noi (adică eu, ajutat de cîţiva sufletişti, şi cu sprijinul logistic al Filarmonicii „George Enescu“ şi al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti) am pregătit în paralel un festival, în care au cîntat cîţiva interpreţi din România şi din străinătate. L-am făcut din scurt, fără nici un ban – şi e greu să faci un festival, chiar dacă e mic, fără nici un ban. Am avut nişte sponsori care ne-au ajutat la publicitate, parteneri media, dar a trebuit să îi rog pe artiştii care au cîntat să participe fără a fi plătiţi. Încercăm să îl facem din nou în 2012, şi în funcţie de ce sponsorizări găsim.  

Cum se vede succesul ca solist de harpă, comparativ cu cel al soliştilor de pian sau vioară? 

Şi eu, ca şi ceilalţi solişti, îmi doresc să am succes. Însă mă preocupă mai puţin acest aspect; strădania mea de căpătîi e să cînt bine. Important e ca, odată ajuns pe scenă, să ai ceva de spus, să comunici cu semenii tăi şi să transmiţi un mesaj – de preferinţă cel al compozitorului, care vine din partitură.  

Deci mai degrabă sînteţi pentru păstrarea liniei compozitorului, mai mult decît pentru improvizaţie sau o amprentă puternic personală... 

Sînt şi ca educaţie, şi ca structură un tip clasic, echilibrat. Astfel că încerc să respect nu doar litera textului, ci şi spiritul său. Improvizaţia poate avea rostul ei. E vorba de frazare şi de interpretare. Noi comunicăm cu aceste două unelte. Frazarea este etapa superioară a analizei muzicale, care se bazează şi pe o analiză strictă a textului, una de tip logic, şi pe cunoaşterea intuitivă, alături de creativitate. Frazezi în funcţie de datele textului, dar felul – personal – în care comunici mesajul compozitorului te diferenţiază de ceilalţi. Interpretul trebuie să facă acest lucru într-o manieră proprie şi, cu cît te apropii mai mult de spiritul muzicii cîntate, iar comunicarea este directă şi sinceră, cu atît eşti mai credibil pentru public. 

Este bine să pui foarte mult suflet – atît de mult încît să fii prins de muzică, sau e de preferat să ai o anumită distanţă? 

M-a preocupat dintotdeauna acest aspect al interpretării, al comunicării mesajului reieşit din text. Eu cred că, fără implicare afectivă, fără creativitatea spontană nu există mesaj artistic, în interpretarea muzicală. Fiecare interpret îşi elaborează propria strategie interpretativă. Felul în care reuşim să facem acest lucru, în speranţa că am pătruns cît mai mult din tainele, din metafora muzicii, este esenţial, şi ţine foarte mult de echilibrul dintre afect şi intelect. Nu ştiu dacă muzica este în egală măsură artă şi ştiinţă, dacă este afectivitate şi creaţie ideatică, dar în mod sigur este şi una, şi alta.  

Ce loc ocupă harpa ca instrument solist în programele de concerte? Şi unde îşi pot desfăşura activitatea artiştii, în sensul cîştigării existenţei?  

Sînt ţări în care harpa este un instrument mai cunoscut, mai apreciat, şi care apare mai des pe scenă – ţări cu tradiţie de multe secole, precum Franţa, Germania, Anglia, Rusia. La noi sînt foarte puţini harpişti – cîteva zeci, cu totul, dar şi nevoia de harpişti este mai redusă. În fiecare orchestră ar trebui să existe un harpist, la cele mai mari sau la Operă sînt şi cîte doi. Există doar cîteva Şcoli de Muzică, Conservatoare... Sînt cam 40-50 de harpişti, profesionişti, elevi şi studenţi, în total. Fiind atît de puţini, şi numărul concertelor cu harpă solo este redus. Avem însă cîteva harpiste valoroase care desfăşoară o activitate solistică şi camerală frumoasă, dintre care le-aş menţiona pe Elena Ganţolea, Maria Bâldea, Ioana Nicolescu, Emese Nagy, Judith Wunderlich, Bernadette Sara, Ionela Brădean, Roxana Moişanu, Miruna Vidican. În ceea ce mă priveşte, am avut o carieră solistică bogată – cam 20-25 de apariţii pe stagiune – concerte cu orchestrele ca solist, recitaluri solo, camerale, ori mixte, sau participări în recitaluri ale altor colegi. În cei 40 de ani de cînd am terminat facultatea, am cîntat în circa 1000 de concerte – solo şi camerale. Este un lucru cu care mă mîndresc, pentru că nu este la îndemîna oricărui harpist să o facă. Am şi avut norocul că, în România, mi-au fost deschise porţile. În momentul în care am început să mă afirm, nu mi-a fost foarte greu să primesc concerte ca solist. Primii ani sînt mai grei, pînă te cunosc oamenii şi se conving că meriţi să-ţi încredinţeze un concert sau un recital. Dar după ce confirmi cîţiva ani la rînd, lucrurile intră pe un făgaş de normalitate, şi e important că veneam pe o piaţă unde concertele de harpă erau extraordinar de puţine. Şi atunci harpa a fost binevenită. Cît priveşte activitatea curentă – locurile de muncă ale harpiştilor –, cred că răspunsul se poate desprinde din cele de mai sus, şi anume – în orchestre, şcoli şi licee de muzică sau conservatoare. Sînt şi harpiste care cîntă, ocazional, în hoteluri sau la evenimente mondene.

Cum priviţi relaţia profesor-student? 

M-am străduit să fiu pentru studenţii mei nu doar un profesor, ci şi – în măsura în care credeam că învăţătura mea le poate fi folositoare – un model artistic şi un fel de maestru, de mentor, încercînd să am cu toţi o relaţie umană şi profesională bună. Am socotit întotdeauna că studenţii mei sînt nişte colegi mai tineri, cu mai puţină învăţătură şi experienţă, dar sînt colegi de breaslă şi era normal să comunicăm astfel.

Mai sînt în România studenţi la harpă?

Avem foarte puţini elevi harpişti în Şcolile de Muzică. La UNMB am doar două studente. Constat cu tristeţe o îngrijorătoare lipsă de interes pentru harpă, lipsă de interes ce ar putea afecta serios activitatea harpistică în viitor.  

Cîte ore ar trebui să repete un student pe zi?  

Lucrul individual este esenţial. Cu profesorul lucrezi 2 ore pe săptămînă – acestea sînt foarte necesare, dar în nici un caz suficiente. Le spun adesea studenţilor că ei se formează prin studiul individual, de aceea trebuie să înveţe cît de mult pot de la mine, în timpul lucrului la clasă, în aşa fel încît să ştie cum să se pregătească. Cred că un profesor bun trebuie să îi înveţe pe studenţi cum să studieze ca să devină proprii lor profesori. Ar trebui să studieze singuri, în medie, 4 ore pe zi la harpă, 24-25 de ore pe săptămînă.  

Care este diferenţa, pentru solist, între a cînta la o harpă de concert sau la o harpă celtică? 

Harpa contemporană de concert, numită harpă cu pedale, este socotită cea mai performantă.  Pe ea  se poate cînta un repertoriu variat, la o înaltă calitate. Instrumentul îţi permite şi din punct de vedere tehnic, şi expresiv o interpretare cît mai frumoasă. Pe harpele fără pedale se cîntă de obicei muzică etno sau/şi de provenienţă populară, muzică scrisă în maniera baladescă sau a dansurilor irlandeze, dar este o muzică mai simplă. Tot aşa, sînt harpişti care cîntă muzică clasică, cît şi harpişti care cîntă folk, latino, pop, jazz etc. 

Credeţi că harpa este un instrument prea delicat, prea blînd pentru ascultătorii din ziua de azi? 

Imaginea harpei a fost asociată cu domniţe drăguţe, îmbrăcate în volănaşe, cu fundiţe, care fac glissando şi cîntă flajeolete dulcegi. Însă harpa este un instrument cu o largă paletă expresivă, pe care se pot cînta tot felul de muzici, de la repertoriul clasic, pînă la contemporan, trecînd prin latino, pop, jazz..., după cum arătam mai sus. Depinde de interpret, de cît este de iscusit în a-i capta atenţia ascultătorului. La harpă se poate cînta şi diafan, şi angelic, şi sensibil, şi siropos, dar se poate cînta şi foarte tensionat, se poate cînta şi cu virtuozitate, se poate cînta şi urît, dacă e nevoie.  

Mai aveţi emoţii cînd urcaţi pe scenă? 

Da, întotdeauna. Asta depinde de firea fiecăruia – eu sînt o fire emotivă. Dar dacă ai pornit pe această cale şi vrei să cînţi ca solist, trebuie să înfrunţi şi dificultatea asta! Satisfacţia este însă enormă şi răsplăteşte tot efortul şi tot stresul datorat tracului. Merită!

a consemnat Patricia MIHAIL