Filmul ca schemă simplă de comunicare
- sau, mai bine, două feţe ale aceleiaşi monede -
E loc pentru toţi la filmele noastre şi există producţii pentru orice gust, aşa cum, la fel de bine, există şi public pentru orice gen de film. Avem, în fiecare an, în luna mai, un public care caută filmele europene, filme de tot felul. E unul dintre rarele prilejuri pentru a le găsi aici, în România. De 15 ani vă spunem asta şi o facem cu drag în continuare.
Un coleg mi-a cerut să exprim cît mai scurt părerea mea despre Festivalul Filmului European. Aproape instantaneu mi-a venit în minte formula FFE e ffb dpmdvd. Pentru că, aşa cum se întîmplă pentru toate denumirile lungi, prescurtările sînt preferate. Şi pentru că, într-adevăr, este foarte, foarte bun, din punctul meu de vedere. Spunînd asta, aduc şi argumentele.
Pentru că are deja 15 ediţii, într-o ţară în care nu am scăpat de mitul lui Manole. Să ai încăpăţînarea ca în fiecare an, în luna mai, să organizezi un asemenea eveniment este în sine remarcabil.
Pentru că, în ciuda unei denumiri care pare scorţoasă şi oficială, a ştiut să se adapteze din mers la vremuri, spre deosebire de multe alte lucruri care, în această ţară, rămîn, în cel mai bun caz, aşa cum au fost create: proiecte fără viaţă.
Pentru că nu are o altă miză decît bucuria de a oferi (şi uneori asta chiar la propriu, prin intrare liberă) accesul publicului larg la cele mai recente filme europene. Nu are presiunea şi orgoliul unei competiţii, nu oferă premii, nu are jurii contestate sau adulate, nu retează cariere. Pentru că promovează doar vedetele din branşă. Fie direct, pe cei care au realizat filmele reunite în fiecare ediţie, fie indirect, cîte un tînăr regizor român cu palmares, care devine ambasador onorific şi realizează spotul de prezentare. Anul acesta este Radu Muntean, dar au mai fost Radu Jude (2010), Marian Crişan (2009), Cristian Mungiu (2008), Corneliu Porumboiu (2007) şi Cristi Puiu (2006).
Pentru că a înţeles că nu doar în Bucureşti există iubitori de film, ci şi în ţară, chiar dacă acolo nu mai sînt cinematografe. Şi dacă nu au fost, le-a inventat, fie la Craiova, la Sibiu, Iaşi, Timişoara, Braşov sau, mai nou, la Tîrgu-Mureş. Pentru că filmul există doar în măsura în care reuşeşte să arunce lumină pe pînza ecranului de proiecţie. Filmul văzut acasă, tras de pe hub şi întrerupt de ronţăitul unui sendviş e un fel de roman profund citit ca rubrică de o coloană în tabloidele pline de poze mari, colorate şi, de cele mai multe ori, neclare. Festivalul va continua să meargă oriunde va fi chemat şi primit cu onestitate.
De ce am preferat o poveste subiectivă pentru un eveniment atît de important? Pentru că, pe la mijocul anilor ’90, mi se încredinţase – pornind de la un simplu joc de cuvinte remarcat de redactorul-şef într-un articol de-al meu – rubrica de film din ziarul la care îmi cîştigam traiul. Am descoperit atunci, în căutare de subiecte (nu exista încă Internet & mail – gen naşpa, cum s-ar zice azi), o broşurică despre un festival, „pe lat“, cu mult albastru – în fapt, la o culoare, în care se înşirau mici prezentări de filme. Am citit despre unul, despre altul... şi nimic nu-mi era familiar. Nici titlurile nu sunau prea americăneşte, nici actorii nu erau cei de pe afişele de zi cu zi, nici pozele nu sugerau prea multă acţiune. Trăiam straniul sentiment că acest festival trebuie să fie o inepţie, din moment ce selectează doar filme de care nu a auzit nimeni. Şeful meu îmi cerea să scriu poveşti de succes, dar îmi era imposibil să-l obţin cu un text despre nişte filme anonime. Iar pozele albastre nici măcar nu puteau fi reproduse la ziar. La 18 ani, venit de nicăieri să cuceresc Bucureştiul, aveam deja vaga senzaţie că lucrurile au început prost pentru mine. Nu doar că nu am scris nimic, dar am rămas, pentru o bucată de vreme, cu o sperietură. Ce m-aş face dacă filmele americane ar înceta să apară? Cum aş putea să mă pun la curent cu alte liste de actori, cu alţi regizori şi, mai ales, ce aş putea să scriu despre filme în care, în principiu, nu se întîmplă mai nimic, în afara unor discuţii destul de monotone, fără miză? Europenii îmi erau nu doar necunoscuţi, ci şi, brusc, antipatici.
Bucureştiul este un oraş care te maturizează rapid. Fie te descompune şi te trimite în cine ştie ce extremă profesională, fie te aruncă cu capul în doi-trei pereţi şi, dacă îţi revii, te pune în situaţii pe care, altfel, nu le prea poţi trăi în nici un alt loc. Încă nu ştiu exact ce variantă mi s-a întîmplat, dar ştiu că de patru ani, devenind un ceva mic în angrenajul Festivalului, am înţeles că (doar uneori) lucrurile în viaţă nu sînt întîmplătoare.
Am păstrat pentru final răspunsul pe care îl dau jurnaliştilor care încep (şi, de cele mai multe ori, sfîrşesc) seria întrebărilor prin: „Care este cel mai bun film din ediţia acestui an?“. Cel mai bun film din orice ediţie de pînă acum este acela pe care aţi reuşit să-l vizionaţi. Pentru că nimeni nu le va putea vedea pe toate, cu atît mai puţin cei din echipa de organizare. 50 de filme din 30 de ţări sînt două cifre care, aruncate sec, pot trece neobservate. Dar pentru piaţa românească (şi, de fapt, nu doar pentru ea) este enorm. Sînt mai multe filme europene decît cele aduse şi difuzate în circuitul cinemotografic obişnuit în 5-10 ani. Sînt filme din ţări care altfel nu au nici o şansă să fie difuzate într-una dintre puţinele săli de cinema rămase în folosinţă. Sînt limbi pe care, sînt convins, nu aţi avut şansa să le auziţi cum sună nici măcar la televizor, cu atît mai puţin într-un cinematograf. Sînt actori, regizori, scenarişti etc. pentru care un film, acel film, poate însemna întreaga carieră. Dar, spre deosebire de colegii lor de peste Ocean, acel film nu înseamnă obligatoriu şi un succes financiar. Înseamnă, de cele mai multe ori, că mesajul lor a fost trimis spre public aşa cum şi-au dorit. Aşa cum au sperat. Rămîne doar ca cineva să îl şi recepteze, pentru a împlini, să zicem, cea mai simplistă schemă de comunicare. Banal, dar sigur, ea presupune întotdeauna ca de o parte a aparatului de proiecţie să fie ei, cineaştii, iar de cealaltă noi, cinefilii. În perioada 5-29 mai, şi anul acesta, aveţi ocazia să vedeţi filme. Nu vă pot promite însă că veţi avea şi şansa, pe care am avut-o eu, ca peste ani să faceţi parte din echipă.
Ediţia a XV-a a festivalului se desfăşoară în Bucureşti (5-15 mai), Braşov (12-15 mai), Iaşi (19-22 mai), Timişoara (19-22 mai) şi Tîrgu-Mureş (26-29 mai).
Dragoş Tudor este director general comunicare la ICR şi membru în echipa de organizare a Festivalului Filmului European.
