Despre corp, la prezent
CNDB, protestul mut
Protestul organizat de către Centrul Naţional al Dansului miercuri, 6 aprilie, în faţa Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, împotriva pierderii sediului din Teatrul Naţional şi neînlocuirii acestuia cu un altul permanent, a fost unul fără cuvinte, doar dans. Dans fără muzică. Doar mişcările corpurilor. Şi sunetul acestora în aerul proaspăt al dimineţii. A fost o foarte aplicată demonstraţie de artă contemporană. Ne-a arătat, mai simplu şi mai onest decît orice, modul în care arta operează astăzi. De ce instrumente are nevoie. Totul se poate reduce la corp, el e ultima resursă, cînd nu mai ai nimic, ai corpul care lucrează. Corpul-voce.
Corpul (auto)supravegheat
În aceeaşi zi, după protest, am vizitat o expoziţie de artă deschisă pentru încă puţine zile, în mijlocul oraşului (Calea Victoriei, nr. 12C, lîngă Biserica Zlătari), într-un nou centru de artă. Victoria Art Center, centru de producţie culturală contemporană, al cărui director e Petru Lucaci, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici. Expoziţia cu care spaţiul s-a deschis pe 9 martie, „Corpul supravegheat“, încearcă să radiografieze ultimii 30 de ani de artă românească în raport cu corpul. Parte a unei iniţiative ample coordonate de către profesorul Petru Lucaci la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, „Corpul ca proiect cultural contemporan. Provocări teoretice, replici artistice“ – expoziţia are lucrări a peste 40 de artişti. Alături de catalog, a apărut şi o publicaţie teoretică, Corp-artă-societate. Reflecţii întrupate, un corpus de texte semnate, printre alţii, de Laura Grünberg, Aurelia Mocanu, Ilinca Bernea, Ion Bogdan Lefter, Vava Ştefănescu, Cătălin Gheorghe. Proiectul este work in progress – expoziţia corpului supravegheat va fi urmată luna aceasta de „The Other Body“, corpul ca alteritate. Un proiect curatorial şi două publicaţii consistente, despre o temă care acum, mai mult ca oricînd, este în discuţie.
Corpul este supraexpus în spaţiul artistic românesc, de peste 30 de ani. Folosirea acestuia în artă şi ca artă este subscrisă tocmai supravegherii. Aşa cum spune criticul de artă Erwin Kessler în textul de deschidere al catalogului – „Arta suspectează atît corpul, cît şi mecanismele de supraveghere prin care societatea îşi manifestă suspiciunea asupra corpului.“ Dacă anii ’80 româneşti aparţin unei performări a corpului în spaţiul intim şi unei autosupravegheri latente a acestuia, ceea ce se întîmplă după anii ’90 este o exacerbare corporală, o lăsare a trupului liber să fie supravegheat din afară, de către societate şi, prin artă, are loc o supraveghere a supravegherii. În arta lui Ion Grigorescu, unul dintre cei mai reprezentativi artişti underground dinainte de ’89, corpul era folosit ca unic suport şi unic „spaţiu operativ“. Ion Grigorescu se închide în spaţiul casei, în unicul colţ posibil necontrolat, şi îşi verifică propria existenţă constant, se monitorizează, îşi creează propria pagină de urmărire, aşa cum vedem într-o lucrare prezentă în expoziţie: „Filă operativă nr., data, indesc. Autodenunţ, miriapodul, locuiesc la întuneric şi umezeală (sub piatră), am vrut să ştiu cum merg şi n-am mai putut merge“. După ’90, arta din spaţiul închis explodează. În 1993, în cadrul festivalului de performance „Zona“ din Timişoara, Dan Perjovschi îşi tatuează România pe umărul stîng. Zece ani mai tîrziu, într-un alt performance, acelaşi artist îşi distruge tatuajul. Ceea ce nu realizăm din prima secundă este că această ştergere ritualică înseamnă de fapt „bombardarea“ României în întreg corpul, pentru totdeauna. Explozia cu laser lasă locul gol, dar particulele mici se dispersează precum o boală în tot organismul.
În expoziţia „Corpul supravegheat“, este interesant de văzut ce se întîmplă după un proiect corporal ca acela al lui Dan Perjovschi. Noul centru de producţie culturală îşi propune să-i promoveze foarte mult pe artiştii tineri, încă studenţi sau proaspăt absolvenţi, cum este cazul, de exemplu, al Irinei Broboană, Larisa David sau cuplul Regele şi Regina Ionescu. Lucrările în expoziţie nu sînt aşezate cronologic sau tematic, aşa că intervenţiile artiştilor tineri încearcă să facă corp comun cu acelea ale unor nume consacrate: Marilena Preda-Sânc, Aurel Vlad sau Alexandru Antik. O idee în principiu bună, dar care eşuează atunci cînd proiectele tinere nu se susţin, îşi păstrează aerul de „proiect de şcoală“ pe o temă dată. Corpul radiografiat, scanat, fragmentat şi reaşezat, manipulat pînă la refuz, fără un scop clar. Încercări de lucru cu corpul, oneste, dar încă exerciţii.
Proiectul FACES al artistului Valeriu Mladin – realizat la secţia Foto-Video a facultăţii, cu ocazia unui workshop, în care profesori şi studenţi au fost invitaţi să facă experimente video cu ajutorul unei camere de mare viteză, ce poate filma pînă la un milion de cadre pe secundă – descompune fiecare gest în nano-gesturi: fiecare mişcare se dilată într-un spectacol grotesc al feţelor umane. Alături de Mladin, sculpturile lui Bogdan Raţă pun corpul la pachet, în situaţii fără ieşire, aşa cum se întîmplă şi cu lucrările lui Cătălin Bădărău, în care corpul este strivit şi lăsat fără expresie, mumificat.
Inegale ca valoare, lucrările prezente în expoziţia „Corpul supravegheat“ lasă loc încă multor întrebări. Ce face arta actuală din corp şi cu corpul? Corpului automutilat în spaţiul închis îi ia locul astăzi un corp supravegheat continuu din afară. Corpului artistului contemporan îi place să se expună, să se vadă şi să se ştie expus. Comunicarea azi depinde tocmai de punerea instantanee la comun şi la vedere a corpurilor, ceea ce, în cazul lui Ion Grigorescu însemna numai comunicare posibilă, amînată, în viitor. Artiştii tineri tocmai de aceea simt nevoia jocului cu corpul, prin intermediul tehnologiei. E o punere a lui la vedere, golită de sens, apolitică şi o căutare a sensurilor, ca urmare a unei „Lecţii despre corp“.
Mă întorc la protestul CNDB din faţa ministerului. Jocul mut cu corpul, în semn de protest, este deja un act politic. Dar corpul devenit semn activ, la prezent, mai contează, mai are vreo putere?
Corpul, în continuare la viitor
Demersul de la Victoria Art Center este absolut necesar. Pasul doi, al corpului ca alteritate, va completa ceea ce am văzut în prima expoziţie. Vorbim de o primă încercare de teoretizare a artei noilor generaţii, venită din partea Facultăţii de Arte. Asta ne spune că şcoala românească de artă alătură încet-încet lecţiei dure a măiestriei şi un nucleu teoretic puternic. Pe de-o parte, istoria artei româneşti din perioada comunistă începe să se scrie şi să se configureze, după 20 de ani, iar un proiect precum cel care reprezintă România la Bienala de la Veneţia anul acesta, „Performing History“, cu Ion Grigorescu, Anetta Mona Chişa şi Lucia Tkacova (curator: Maria Rus Bojan şi Ami Barak), încearcă să demonstreze o trăire corporală a Estului în comunism. Pe de altă parte, arta actuală îşi punctează un cadru teoretic, prin apariţia unui centru de artă ca Victoria Art Center şi un program susţinut.
Daria Ghiu este critic de artă.
Foto: S. Bonciocat
