Un pian jucăuș năprasnic
● Hiromi, Voice, Universal Japan, 2011.
Hiromi Uehara e un copil minune al muzicii japoneze, din genul celor care învaţă să cînte înainte să vorbească, ţin de mici concerte la curţile împăraţilor, unde vin toţi boierii să se minuneze, îşi sacrifică adolescenţa pentru turnee internaţionale şi uneori mor tineri din pricina surmenajului ori a faptului că au trăit pe un alt string spaţio- temporal decît noi ăştia care le sîntem umili spectatori ai focului lăuntric. Doamne fereşte! Din fericire, Hiromi pare bine mersi şi ne va vizita şi pe noi anul acesta la Gărîna. După modelul aici expus, e o tînără niponă care a învăţat pianul înainte să înveţe alfabetul, s-a apucat de jazz înainte de adunare şi înmulţire, a cîntat cu Filarmonica Cehă la vîrsta examenului de capacitate şi cu Chick Corea înainte să termine liceul.
Albumul Voices e al treilea din seria publicată sub numele Hiromi’s Sonicbloom, continuare a unei alte serii, semnată simplu Hiromi. Schimbarea titulaturii s-a făcut în urmă cu cinci ani, cu ocazia uneia din multiplele resetări ale echipei alături de care artista formează un trio de pian-bass-baterie. Un element frapant este sound-ul atipic (pentru jazz) al bateriei. Îi lipseşte eleganţa, discreţia şi sound-ul mătăsos de care vorbeam la Manu Katché, e mai degrabă răspicat şi rock, aproape de heavy metal, aspect explicabil prin experienţa toboşarului Simon Phillips care a servit ca muzician de studio pentru Judas Priest, The Who, iar de la o vreme îl ajută pe Derek Sherinian (ex-Dream Theater). Sînt totuşi şi două piese pe care ritmica rock nu se aude şi nici n-ar fi avut ce căuta – un „cover“ după Beethoven („Sonata 8 pentru pian“) şi foarte atmosferica „Haze“ – ambele însă par a avea mai mult rol de interludiu/postludiu, fiind şi cele mai scurte piese ale albumului. Restul sînt demonstraţii de pian energic, uneori jucăuş alteori chiar năprasnic, cu cîteva piese evolutive în spirit progresiv, care se clădesc încet-încet din intro-uri calme de pian, evoluînd în dezbateri de fuziune jazz-rock între Hiromi, de o parte, şi cei doi colaboratori, de cealaltă parte: toboşarul Simon Phillips şi bassistul Anthony Jackson (om de bază al chitaristului Di Meola în anii ’70 şi al lui Paul Simon ceva mai recent). Ambii se află în postura de a da replica ori a completa peisajul, aşa cum şade bine unui album cu atitudine solo dar implementare acompaniată, fiind însă suficient de prezenţi încît să ofere mai mult decît o cosmetizare a sound-ului.
Albumul m-a făcut să mă întreb ce caută jazzul în Japonia. Şi nu doar acesta – rockul, goticul, chiar şi hip-hop-ul par a avea tot mai mare căutare la ei. Adesea, în legătură cu ce produc japonezii în plan artistic (indiferent de domeniu şi gen), am impresia că aceştia sînt o specie extraterestră care se străduie să emuleze practicile pămînteşti. Unii tot vorbesc despre puternica identitate culturală, de atitudine insulară şi enclavism tradiţional, însă ceea ce bate pînă la noi este cu totul altceva. Dimpotrivă, îmi par a fi foarte atenţi observatori a ce se întîmplă în lumea „de prin părţile noastre“ (în ambele tabere – americanofilă şi americanofobă) şi îşi încorporează ideile culturii americano-occidentale fără reţineri. Există o identitate, mai degrabă stilistică, dar e grefată într-un mod aproape cyborgian (uneori cu rezultate bizare spre groteşti, dar nu detaliez, căci nu e cazul aici) pe idei clasice occidentale, semn că îşi caută publicul-ţintă mai degrabă prin aceste părţi decît în rîndul consumatorilor de tradiţie japoneză. Pentru poporul lui Hiromi, şi rockul, şi jazzul au venit din altă lume. Şi totuşi ea şi-a dedicat cam toată viaţa acestor nişe, decizie luată cîndva la o vîrstă preşcolară. Nu ştiu dacă e o strategie naţională a sacrificiului de sine, dar, cum ziceam, îmi dă senzaţia de specie din altă lume care face primul pas spre împrietenirea cu băştinaşii, cu o atitudine opusă culturilor care se promovează pe sine disperat şi ostentativ.
Mie unul Hiromi mi-a cîştigat simpatia şi, din ce sugerează DVD-urile pe care le-a produs, prezenţa ei live la Festivalul de Jazz de la Gărîna ar trebui să fie unul dintre evenimentele muzicale ale anului.
Mai multe despre ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna (21-14 iulie) la www.garana-jazz.ro.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
