Primul film românesc lansat şi în cinematografe, şi pe Internet

- interviu cu Bogdan George APETRI -

Bogdan George Apetri (n. 1976) a profesat doi ani ca avocat, înainte de a se stabili în Statele Unite, unde a absolvit dubla specializare în Regie de film şi Imagine la Columbia University din New York. Periferic reprezintă debutul său în lungmetraj, fiind deja recompensat cu premii importante la festivalurile internaţionale de la Locarno, Toronto, Namur, Varşovia, Viena, Moscova, Cairo, Cottbus, Salonic, Rotterdam, Göteborg şi Vilnius.

Scurtmetrajele dumneavoastră premiate la festivaluri v-au impus în lumea filmului din New York, şi nu numai. Cum a fost primit debutul în lungmetraj?

Periferic a fost proiectat la New York recent, cu doar o săptămînă înaintea premierei din România, la un festival important organizat de Lincoln Center şi MOMA. Festivalul New Directors/New Films selectează în general doar debuturi (uneori şi al doilea film al unui regizor), printre cei care şi-au arătat primul film aici regăsindu-se Steven Spielberg, Darren Aronofsky, Spike Lee, Wim Wenders, Pedro Almodóvar sau Wong Kar-wai. 

Am fost foarte bucuros că prima proiecţie din America a fost tocmai la New York, pentru că locuiesc acolo de zece ani. Periferic a fost primit foarte bine, atît de critică cît şi de public – sălile au fost pline de fiecare dată. În afara Americii, reacţiile au fost similare, după Locarno, am prezentat filmul într-o mulţime de festivaluri şi ceea ce m-a bucurat a fost că spectatorii, indiferent de ţară, sînt atinşi cu adevărat de poveste şi de personaj. Nici nu există comparaţie între a lua un premiu sau a citi o cronică foarte bună şi a vedea că filmul tău are un efect puternic şi autentic asupra spectatorilor de cinema obişnuiţi.

Cum aţi îmbunătăţit scenariul filmului?

Nu s-a pus niciodată problema ca eu să îmbunătăţesc scenariul original scris de Cristian Mungiu şi de Ioana Uricariu, pentru că el era deja foarte bun – din cîte îmi amintesc, a primit premii numeroase la diferite concursuri de scenarii. Era un scenariu vechi de zece ani cînd l-am preluat eu, şi asta se simţea cumva. Am primit mînă liberă în ceea ce priveşte textul, aşa că pînă la urmă l-am modificat complet împreună cu Tudor Voican, în urma unui proces de rescriere destul de îndelungat şi complicat. Motivele nu au ţinut de considerente calitative, ci pur personale. În cazul Perifericului modificarea a implicat şi schimbarea poveştii.

Aveţi experienţă în avocatură. Este personajul Matildei, deţinuta care iese din închisoare pentru o zi şi încearcă să-şi pună viaţa în ordine, o analiză de caz? Nu m-am gîndit niciodată la Matilda ca la o analiză de caz, cu atît mai puţin din punct de vedere legal. Poate că noua premisă a filmului – o deţinută eliberată temporar pentru 24 de ore – a venit cumva din experienţa mea ca fost avocat, pentru că ştiam că acest lucru este posibil, eram la curent cu toate dedesubturile legale ale unei asemenea situaţii şi văzusem şi cazuri similare. Filmul se concentrează pe partea umană a întregii poveşti, pe personajul în sine – aspectele legale nu m-au interesat, ele sînt doar bifate ca informaţii necesare care trec în planul secund, fără să îngreuneze povestea. 

Deschizînd o paranteză, aş spune că, atunci cînd lucrezi în justiţie, e exact invers – partea umană trece în plan secund aproape de fiecare dată, iar partea legală e cam tot ce contează, ajungînd aproape să sufoce toate celelalte aspecte care ţin de fiecare caz în parte. Întotdeauna m-a frapat asta cît timp am lucrat în drept penal, dar nu am făcut filmul ca o contra-reacţie la acel an pe care l-am petrecut practicînd avocatura.

Cît pot înţelege spectatorii dintr-un personaj disperat care evoluează doar 24 de ore?

În mod ideal, atît cît e nevoie pentru a participa emoţional la povestea lui. Dificultatea de a arăta un personaj de film în doar 24 de ore din viaţa lui aparţine doar regizorului, scenaristului şi actorului, pentru că lor le revine sarcina grea de a structura povestea, de a trece toate potenţialele alegeri printr-un proces riguros de selecţie, astfel încît orice rămîne pînă la urmă în film să conteze cu adevărat. O poveste care durează doar o zi are particularităţile ei de structurare, mai ales în ceea ce priveşte construcţia personajelor, dozarea informaţiilor pe parcursul poveştii. Dacă echipa filmului îşi face bine treaba, spectatorul poate înţelege mai bine un personaj urmărit pe parcursul unei singure ore şi jumătate, decît un personaj dintr-o poveste care durează pe ecran cincizeci de ani. 

Cum au perceput spectatorii de la Locarno rolul interpretat de Ana Ularu?

La Locarno am trăit o experienţă deosebită pentru că au fost aproape 4000 de spectatori în sală, şi asta doar la prima proiecţie. Dar nu numai acolo, peste tot unde am arătat filmul pînă acum, spectatorii sînt atinşi în primul rînd de personajul Matilda. Ea e mereu în centrul poveştii, încît duce de una singură filmul pe umeri. Indiferent de ţară sau de continent, am observat că publicul empatizează foarte tare cu ea, ajungînd la un grad de identificare care m-a surprins chiar şi pe mine. 

Un alt aspect care mă amuză e faptul că atunci cînd spectatorii o văd pe Ana Ularu după proiecţie, pur şi simplu nu o recunosc. Cred că asta spune multe nu neapărat despre o performanţă actoricească în sens tehnic, o transformare fizică care ar fi putut să fie doar de suprafaţă, ci despre un echilibru interior şi o direcţie precisă pe care actriţa a ştiut să le imprime personajului. Cred că acesta e motivul datorită căruia Matilda are un efect atît de puternic asupra spectatorilor, deseori cu reacţii aproape viscerale. Echilibrul de care vorbeam e valabil şi în cazul celorlalţi actori cu care am lucrat – Andi Vasluianu, Ioana Flora, Mimi Brănescu –, m-am simţit norocos că am avut şansa să lucrez cu ei. Îmi amintesc că la două zile după proiecţia de la Locarno, cîţiva oameni care văzuseră filmul i-au arătat nervos lui Mimi Brănescu pumnul pe stradă, mai în glumă, mai în serios.

„Miza filmului e în altă parte“

Problema prostituţiei, a abandonului şi a proxenetismului e speculată în cinema-ul actual. Ce aduce nou filmul dvs.?

Periferic nu aduce nimic nou din perspectiva asta, pentru simplul motiv că filmul nu şi-a propus să analizeze sau să comenteze aceste probleme sociale. Filmul încearcă să povestească o situaţie fictivă, să se concentreze pe un personaj aparte şi să lase spectatorului libertatea de a găsi eventualele aspecte universale din toată această poveste. Ca să dau exemple recente, Black Swan nu e despre balet sau lumea balerinelor, The King’s Speech nu e despre familia regală engleză şi nici măcar despre cei cu probleme de dicţie, iar Aurora nu e despre crimă sau criminali. Toate aceste elemente sînt lucruri de fundal, de suprafaţă, miza filmului e în cu totul altă parte, la fel şi în cazul Perifericului.

Camera lui Marius Panduru o urmăreşte pe Ana Ularu într-un ritm care te ţine cu sufletul la gură. Cum aţi lucrat împreună? 

Am lucrat excelent, deşi nu ne-am întîlnit înainte ca eu să revin în România pentru Periferic. Văzusem cam toate filmele la care Marius Panduru a fost director de imagine, aşa că el a fost prima opţiune pentru mine, încă de la început. Colaborarea artistică dintre regizor şi operator e întotdeauna foarte strînsă, ea porneşte cu mult înainte de începerea propriu-zisă a filmărilor, cu discuţii lungi atît despre direcţia generală a filmului, cît şi despre fiecare scenă în particular. În mod normal, în timpul filmărilor nici nu mai trebuie să vorbeşti foarte mult pentru că deja majoritatea lucrurilor au fost stabilite, iar filmul s-a înscris deja pe linia dorită. 

Periferic este o coproducţie româno-austriacă. Cine este coproducătorul şi ce contribuţie a avut?

Coproducatorul austriac e Josef Aichholzer, un producător foarte cunoscut atît la el în ţară cît şi în afară, el a produs Falsificatorii, un film care a cîştigat Oscarul pentru cel mai bun film străin în 2007 (chiar în anul în care s-a produs acel scandal cu omiterea lui 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile de la aceleaşi nominalizări). Josef Aicholzer s-a alăturat proiectului în urma unui tîrg de producţie care a avut loc la una dintre ediţiile Festivalului de la Berlin, iar odată cu el au devenit parteneri Austrian Film Institute şi Vienna Film Fund. Contribuţiile au fost mai multe, dar în principal au ţinut de camera de filmat trimisă din Austria şi de partea de sunet, am avut un director de sunet austriac pe tot parcursul filmărilor, iar sound design-ul şi mixajul final le-am făcut la Viena.

În ce constă proiectul webkino şi cum funcţionează acest sistem în alte ţări europene?

În România există oraşe şi chiar judeţe care nu au nici măcar o sală de cinema. Probabil lucrul acesta nu mai e de mult o noutate pentru nimeni, dar a fost o surpriză neplăcută pentru mine. Proiectul webkino răspunde acestei necesităţi aproape de neimaginat acum cîţiva ani. În prima lună de după premieră, dacă nu ai cinema în oraşul tău, poţi intra pe www.webkino.ro şi, contra sumei de 3 euro, poţi viziona Periferic la o calitate foarte bună, care poate merge pînă la HD, dacă sistemul tău permite această rezoluţie. Filmul meu e primul din România care e lansat simultan în săli de cinema şi pe Internet. Sigur că prefer ca spectatorul să-l vadă pe ecran mare, nu acasă pe calculator, dar cred că este o iniţiativă foarte bună, iar din cîte am înţeles, acest tip de exploatare concomitentă nu reprezintă o premieră doar în România. 

a consemnat Roxana CĂLINESCU