Televizor în loc de cultură?
La începutul anilor ’90, jurnaliştii occidentali în misiune la Bucureşti relatau, adesea pe un ton mirat, despre cît de cultivaţi sînt oamenii pe care îi întîlneau pe stradă. Era într-adevăr un paradox să găseşti într-o ţară săracă, izolată şi a cărei producţie culturală e supusă cenzurii atîţia oameni care vorbesc limbi străine, care sînt la curent cu apariţiile editoriale esenţiale, care cunosc patrimoniul naţional şi european uneori chiar mai bine decît cei care au trăit în libertate.
Nu ştiu ce a mai rămas din ataşamentul de atunci faţă de educaţie şi cultură. Statistici recente plasează România pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte consumul de bunuri culturale. O cercetare Eurostat arată că, dintre toţi cetăţenii Uniunii Europene, românii alocă cel mic buget pentru teatru, cinema, expoziţii, concerte şi carte. Datele nu sînt neapărat surprinzătoare: într-un fel, era de aşteptat ca în ţara europeană cu PIB-ul cel mai mic cheltuielile pentru servicii şi produse culturale să fie extrem de scăzute. De altfel, statisticile arată că există un raport direct între venituri şi bugetele pe care familiile sînt dispuse să le mobilizeze pentru cultură. Irlanda, Norvegia, Finlanda, Germania, Franţa şi Marea Britanie sînt state în care oamenii chiar îşi permit să plătească pentru produse culturale, în vreme ce în ţările mai mici şi mai sărace banii pentru cultură sînt mai puţini. Însă în cazul României, datele prezentate în studiu ne conduc spre concluzii dramatice: din bugetul şi aşa mic pentru cultură, românii dau cei mai mulţi bani pentru radio şi televiziune; mai mult de jumătate din acest buget merge spre achiziţia de echipamente (radio-tv) şi abonament la programe prin cablu, şi doar 6,5% pentru achiziţia de cărţi. Acum un an, un alt studiu arăta că două treimi dintre români cumpără doar o carte pe an – o situaţie unică în Europa. Studiul mai arată că românii nu sînt dispuşi să cheltuiască nici un leu pentru bilete de intrare la muzeu (doar în Bulgaria şi Turcia s-a mai constatat aşa ceva). Eurostat mai arată că România are cel mai mic număr de intrări la cinema/an raportat la numărul de locuitori (0,2).
Nu doar banii – sau lipsa lor – sînt problema, ci şi infrastructura culturală deficitară şi subvenţiile prost administrate. Pînă şi în unele state bogate (Franţa, Germania) statul subvenţionează inclusiv costul biletelor la evenimente, nu doar cheltuielile pentru producţie. În Germania, de pildă, elevii de liceu sînt obligaţi să viziteze muzeele şi locurile de memorie ale Holocaustului – biletul lor este subvenţionat direct de comunităţile locale. Iar biletele de teatru sînt adesea vîndute la un preţ preferenţial grupurilor mari care achiziţionează reprezentaţia. Soluţii se găsesc mereu – pînă la urmă, ce sens ar avea o instituţie publică de cultură dacă nu să ofere publicului evenimente de calitate? Tocmai aceasta pare să fie, de fapt, problema instituţiilor din România: faptul că producţiile nici nu ajung, de fapt, la public. Nu sînt adeptul unor măsuri socialiste, dar, pînă la urmă, cît de liberal poţi să fii în această întreprindere care se bazează în egală măsură pe talent, competenţe şi o piaţă de desfacere instabilă, cu un public lipsit de mijloace financiare? Pînă una alta, legile pieţei (şi spiritul antreprenorial prost înţeles) au făcut, de pildă, ca reţeaua de cinematografe relativ extinsă să se restructureze, să se transforme, în ultimii ani, într-un lanţ de cluburi şi discoteci. Asta face ca numeroase oraşe mici şi medii să nu mai aibă nici măcar un cinematograf. Şi aici, cifrele sînt derutante: în România sînt 184.000 de locuitori la o sală de cinema. Să ne mai mirăm de media mică de intrări anuale la cinema? Să ne mai mirăm că oamenii alocă cea mai mare parte a bugetului pentru cultură pentru achiziţia de programe prin cablu şi televizoare?
