„Percep subiectul Holocaustului în literatură cu reticență”

- Norman MANEA în dialog cu Paul BAILEY -

Pe 30 martie, cu sprijinul ICR Londra, publicul londonez interesat de literatură contemporană a avut ocazia să-l asculte pe Norman Manea în dialog cu scriitorul britanic Paul Bailey, în cadrul unui eveniment moderat de scriitoarea Elaine Feinstein. Discuţia s-a axat pe subiecte de interes în lumea vestică, concentrîndu-se pe situaţia omului de litere în societatea comunistă, cenzura literară şi modurile sale de operare, disidenţa, exilul forţat şi, bineînţeles, legăturile cu patria natală.  

Paul Bailey a avut ocazia să cunoască cultura şi literatura română în anii ’80 cînd, alături de Elaine Feinstein, a vizitat pentru prima oară România, iar la rîndul lor, cititorii români au avut ocazia să-i citească literatura prin intermediul Editurii Univers, care, la mijlocul anilor ’90, i-a tradus două romane (La Ierusalim şi Bătrînii soldaţi), precum şi prin intermediul colecţiei de autor începută la Editura Minerva. Anul trecut, romanul Unchiul Rudolf, care spune povestea lui Andrei Petrescu, nevoit să părăsească România legionară, a fost tradus la Editura Humanitas. Paul Bailey recunoaşte că prima sa întîlnire cu literatura română a fost prin intermediul operei lui Eugen Ionescu, a cărei dimensiune absurdă a putut s-o înţeleagă cel mai bine după vizita în România comunistă: „De fapt, după ce m-am întors din România am realizat că Ionescu nu este deloc un scriitor absurd, după cum a fost asimilat de canonul occidental, ci mai degrabă un scriitor realist“. Relaţia de prietenie dintre Paul Bailey şi Norman Manea s-a format pe acest fundament, fiind susţinută şi de recenzia la Întoarcerea huliganului, pe care scriitorul britanic a scris-o la mijlocul anilor ’90 în Times Literary Supplement. Din povestea unei prietenii, Norman Manea formulează o idee ce reaşază dialectica autor-critic: „Cel mai mare compliment pe care un critic poate să-l aducă unui scriitor este să-i înţeleagă opera“. 

„Prietena mea bună Nina Cassian, care locuieşte acum în New York, mi-a mărturisit că nici un scriitor nu-şi părăseşte ţara şi nici limba nativă decît dacă este complet nevoit“ au fost cuvintele cu care Elaine Feinstein, scriitoare britanică cu rădăcini în diaspora ruso-evreiască, a deschis discuţia. Norman Manea admite însă că despărţirea de România n-a fost deloc uşoară, precum n-a fost nici integrarea în societatea americană. Acum predă însă literatură europeană, ca writer in residence, la Bard College, în New York. „Cînd am ajuns acolo, am simţit că mi-a tăiat cineva limba. Chiar dacă între timp am învăţat engleză, nu pot să scriu decît în română“. Întrebat despre legătura cu Bucovina natală, Norman Manea recunoaşte că „nu prea se cade să întrebi un îndrăgostit despre obiectul dragostei sale“. Scriitorul îşi aminteşte clar ziua de 8 octombrie 1941, cînd întreaga populaţie evreiască a Bucovinei a fost deportată în lagărele din Ucraina. „Eu am fost deportat, Aharon Appelfeld la fel, însă Paul Celan, nu. Doar părinţii lui au fost duşi în Transnistria, unde au şi murit. Deşi nu a fost o victimă directă, Celan a trăit intens Holocaustul. A recreat şi şi-a asumat tragedia părinţilor săi într-un mod bolnăvicios, distructiv. Mulţi scriitori din Bucovina rămîn fixaţi în acest subiect, Aharon Appelfeld este un exemplu, eu nu sînt. Deşi am scris şi despre această tragedie, m-am axat mai mult pe perioada postbelică, comunistă. Percep subiectul Holocaustului în literatură cu reticenţă. Consider că nu e un subiect potrivit pentru literatură, deşi s-a dovedit uneori a fi o reţetă de succes.“ 

Viaţa literară sub comunism 

Legat de formaţia sa literară şi despre Facultatea de Hidrotehnică pe care a absolvit-o, Norman Manea a povestit celor de faţă despre primul contact cu literatura: „Pe vremea cînd eram student, eram în mare parte doar cititor, profitînd în special de infuzia de literatură clasică rusească, care se găsea din abundenţă în România acelor ani. După cum vă puteţi imagina, era şi foarte bine tradusă. M-am refugiat în literatură, căutînd protecţie faţă de nebunia din lumea exterioară. În timpul studenţiei, pe cînd mă pregăteam să devin inginer, am început să scriu poeme de dragoste, dar nu dragoste pentru marele lider, ci pentru una sau mai multe persoane mai mult sau mai puţin imaginare. În 1966, i-am trimis lui Miron Radu Paraschivescu, care avea pe atunci un supliment la un ziar literar de provincie, Povestea Vorbii, patru-cinci povestiri scurte. Am stat departe de lumea literară românească şi consider acest fapt un lucru bun; eu n-am debutat ca toţi scriitorii, am debutat prin corespondenţă. Oricum, noi, oamenii de litere, sîntem ca nişte cîini, ne mirosim între noi. Ştim cînd e ceva acolo şi cînd nu e. Paraschivescu, poet comunist, dar disident avea un nas extraordinar. Din partea lui am primit un răspuns entuziast, care mi-e drag şi acum, ba chiar cel mai drag dintre reacţiile primite vreodată din partea oamenilor de litere.“ 

Interesul publicului britanic s-a axat, deloc surprinzător, în special pe viaţa literară sub comunism, precum şi pe modalităţile de operare ale cenzurii în respectivii ani. Punctul de plecare al discuţiei a fost romanul Plicul negru, ce a văzut lumina tiparului abia la doi ani după care a fost depus la editură, după ce deja suferise nenumărate „corecturi“. Norman Manea a povestit publicului despre negocierile sale cu cenzorii, despre legăturile scriitorilor cu sistemul şi despre cum a fost nevoit să facă o vizită personală cenzorului care se ocupa de romanul său, cu un buchet de flori, pentru a afla care părţi ale romanului „nemulţumesc“. „Problema“ romanului nu se regăsea doar în idei, care prezentau faţa decadentă a existenţei, ci – după cum povesteşte însuşi Norman Manea – „de vină erau în principal cuvintele. De exemplu, nu aveam voie să folosesc cuvîntul «cafea», pentru că atunci nu se găsea nicăieri, şi deci era considerat o aluzie la starea deprecabilă a ţării. «Negru» era suspicios, li se părea că apare de prea multe ori în roman. Cuvintele «cozi», «sinucidere», «viol», «Dumnezeu», «religie», «aur», «frig», «întuneric» erau şi ele interzise. Un alt cuvînt sensibil era «chimist“, nu aveai voie să-l foloseşti decît cu o singură referinţă. «Homosexual» era şi el interzis... După ce cartea a văzut în cele de urmă lumina tiparului eram complet epuizat şi fusesem deja luat la ochi. Atunci m-am hotărît să plec.“  

Legat de homosexualitate, Paul Bailey îşi aminteşte cu amuzament o întîmplare din călătoria sa în România comunistă, o anecdotă ce aminteşte de toleranţa scăzută a românilor de atunci faţă de anumite subiecte. „Ghidul care mă însoţea prin Bucureşti în prima mea vizită în România era un bărbat tînăr, care în mod clar lucra pentru Securitate. Tipul mi-a mărturisit că scrie scenarii de televiziune, dar de fiecare dată cînd deschideam televizorul vedeam ecranul gol; seara puteam să-l ascult pe Ceauşescu, dar cam atît. Într-o seară, m-a împins diavolul de la spate să-l întreb despre scena gay din Bucureşti. Auzindu-mă ce întreb, s-a uitat perplex la mine şi mi-a zis: «I think by gay you mean humorous». Nu, nu, i-am răspuns. Mă refer la homosexuali. M-a pus atunci să-i silabisesc cuvîntul ca să fie sigur că ne referim la acelaşi lucru. A dat din cap şi mi-a spus că nu sînt astfel de oameni în România. Dar eu am insistat, trebuie să existe măcar cîţiva şi în Europa de Est, e imposibil să nu fie. Şi atunci mi-a răspuns pe un ton grav: «Nu există în Bucureşti, s-au strîns cu toţii în Budapesta»“. 

Evenimentul s-a încheiat cu lectura în engleză şi în română a cîtorva pasaje din Întoarcerea huliganului.

Claudia Toia studiază literatura engleză la University College London.