Zile diferite

Într-o zi de 3 septembrie, nu mai ştiu exact în ce an (la începutul anilor ’80) am fost cu părinţii într-o excursie pe munte. La Buşteni ne-am certat cu o vînzătoare care nu avea mărunţiş şi nu ne putea da rest. De fapt, nu găsea nici o soluţie să ne vîndă un pachet de BT, pe care-l avea pe tarabă. Era o zi însorită şi caldă şi voiam să urcăm pe Valea Cerbului pînă la cabana Omu. Regimul de atunci putea să nu ne dea ţigări sau să ne facă să stăm la coadă pentru pîine, dar nu putea să ne ia potecile de munte (deşi în zona Poiana Stînii de la Sinaia a făcut şi asta, a îngrădit un întreg versant deasupra castelului Peleş). Am început să urcăm prin pădurea prin care încă mai pluteau aburii dimineţii şi, la un moment dat, ne-a ajuns din urmă un tînăr cu ochelari şi geacă roşie, încălţat în nişte bocanci înalţi şi roşcaţi din piele cum nu mai văzusem niciodată. Ne-a întrebat în engleză dacă acea potecă ajunge la cabana "Eomiu". I-am răspuns că da şi ne-a cerut amănunte despre cum arată cabana. Ţin minte că ne-am uitat atenţi la el, iar taică-meu i-a răspuns: "a little cottage". Neamţul, căci neamţ era, a zis ceva de genul "îmi închipuiam eu". Noi ne-am îndoit că îşi poate închipui şi i-am explicat mai departe: "acolo nu e apă". S-a mirat, dar a continuat să meargă. "Nu prea e bine nici cu igiena, nu există cearceafuri curate şi se doarme la comun", am insistat noi. Nu ştiam cum să-i explicăm ce e aia prici, platforma de scînduri care ţine loc de pat pentru mai multe persoane. Cînd a înţeles, s-a uitat cam lung. Uşor nesigur, ne-a întrebat însă dacă mergem tot acolo şi dacă poate să se ţină după noi, ca să nu rişte să greşească drumul. I-am spus că e wellcome şi ne-am pus pe mers... şi am mers. Drumul durează între cinci şi şapte ore şi e numai urcuş. Am trecut de Poiana Coştila şi am ieşit din pădure. Am văzut în faţa noastră un om încolţit de cîini ciobăneşti şi ne-am oprit pînă s-au liniştit lucrurile. Am urcat pe potecă prin iarbă şi la un moment dat i-am arătat neamţului o stîncă departe în vîrf şi i-am spus că de acolo mai sînt zece minute pînă la cabană. A dat din cap gîfîind, evaluînd îngrijorat din ochi distanţa mare pe care încă o mai aveam de parcurs. Apoi, ca să-l uimesc, i-am spus că uneori iarna, cînd aerul e îngheţat şi clar, de la Omu se poate vedea Dunărea. S-a încruntat. Nu avea probabil în minte exact unde era Dunărea. I-am spus că e vorba de vreo două sute de kilometri şi atunci a zis "Uaaai". Am trecut de văile înierbate de origine glaciară şi am ajuns în cele din urmă la cabană, la capătul acelei zile superbe. Sus era cam frig şi Hans n-a rezistat prea mult afară pe bancă, aşa cum ar fi dorit să stea. Înăuntru am băut multe ceaiuri şi, cum mai era ceva timp pînă la ora de culcare, ne-am apucat să jucăm cel mai simplu şi mai stupid joc pe care-l aveam la îndemînă. Puneam o cutie de chibrituri pe marginea mesei şi-i trăgeam, pe rînd, cîte un bobîrnac. Cutia sărea şi punctajul se făcea în funcţie de cum cădea înapoi pe masă. Dacă era cu eticheta în sus însemna un punct, dacă pica pe muchia lungă erau cinci puncte, pe muchia scurtă - zece puncte, iar cu eticheta în jos - zero puncte. Ţin minte că neamţul a fost chiar entuziasmat de joc, l-a luat foarte în serios şi a cîştigat detaşat. A căutat apoi toaleta despre care i se spusese că e pe afară şi s-a întors cu o faţă scîrbită. Ne-a spus că s-a făcut foarte frig afară şi că toaleta nu e de fapt o toaletă, ci un coşmar. Era prima dată cînd se arăta nemulţumit de ceva. Apoi, cabanierul i-a arătat unde urma să doarmă, iar el şi-a aranjat culcuşul cu buzele strînse, fără să comenteze nimic. În acele paturi, dacă le puteai numi aşa, te culcai încercînd să nu atingi nimic, dacă se putea, ai fi stat în echilibru doar într-un cot şi un genunchi (cred că nu s-a schimbat mare lucru nici pînă astăzi). Peste noapte am auzit vîntul şuierînd pe afară. Dimineaţă, totul era alb. Ninsese, iar pe jos aluneca. Meteorologii de la staţie ne spuneau că în ziua precedentă, la prînz, acolo sus, fuseseră peste 20 de grade. Am pornit spre Babele, singura variantă rezonabilă pe o asemenea vreme şi bineînţeles, cu Hans după noi. Cred că dormise foarte prost, părea obosit şi se tot împiedica de pietre, cu bocancii lui roşcaţi. Ceaţa nu te lăsa să vezi nici la doi paşi şi chiar pe un drum aşa de simplu te puteai rătăci. Am ajuns în cele din urmă la telecabina de la Babele, trecînd printr-o ninsoare care, cu timpul, s-a transformat într-o ploaie mocănească. N-am putut uita acea excursie şi cred că nici Hans... pe unde o mai fi fiind el acum.