Zeani – Fellini

Nu demult, a împlinit 96 de ani marea noastră soprană Virginia Zeani – una dintre cele mai mari soprane ale lumii din epoca de maximă calitate a cîntului de operă. Acum 10 ani, am realizat o carte împreună cu dînsa (Canta che ti passa. Virginia Zeani în dialog cu Sever Voinescu, Editura Gutenberg, 2011). Între timp, editura a scos vreo trei ediții. Acum șase ani, cartea a fost tradusă în italiană de editura Zecchini și a devenit disponibilă italienilor sub titlul Canta che ti passa. Virginia Zeani. Talento e bellezza. Dialogo con Sever Voinescu.

Stabilită în Italia în 1946, Zeani a debutat în 1948, iar zece ani mai tîrziu era o celebritate lirică internaţională. La începutul anilor ´60, Zeani şi soţul ei, legendarul bas Nicola Rossi-Lemeni, s-au împrietenit cu soţii Federico Fellini şi Giulietta Masina, învecinîndu-se cu ei la Fregene, o mică localitate pe malul mării, nu departe de Roma. La începutul anilor ´80, Virginia Zeani şi Nicola Rossi-Lemeni s-au mutat în America, aşa că prietenia lor cu soţii Fellini a durat două decenii. Nicola Rossi-Lemeni a murit în 1991, la 71 de ani. Federico Fellini a murit în 1993, la 73 de ani. Giulietta Masina a murit în 1994, la 73 de ani.

Cum încă nu s-au stins de tot ecourile internaționale ale Anului Fellini (în 2020 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea genialului cineast), și nici de la cea mai recentă aniversare a Virginiei Zeani, care se apropie la rîndul ei de centenar, nu a trecut mult, îmi face plăcere să vă ofer spre lectură un fragment din convorbirile noastre prinse în cartea sus-amintită. 

Ştiu că i-aţi cunoscut îndeaproape pe Fellini şi pe Giulietta Masina. Cînd i-aţi cunoscut? Cum erau? 

Bineînţeles că ştiam de mult cine sînt ei. Cine nu-i cunoaşte pe Fellini şi pe Giulietta Masina? Mai ales în Italia. În 1963, am cumpărat un teren la Fregene, ca să-mi construiesc o casă, şi am constatat că ei cumpăraseră un teren lîngă al nostru şi încercau la rîndul lor să-şi construiască o casă. Ei erau de mai demult la Fregene, pentru că atunci cînd a făcut filmul Le notti di Cabiria (pe care, spre ruşinea mea, nu l-am văzut niciodată) avusese nişte filmări cu copaci seculari şi parte din film a fost turnat pe terenul pe care acum îl cumpărasem eu, unde erau mai mulţi pini seculari plantaţi în 1666 de către Papa Alexandru al VII-lea. La Fregene fusese reşedinţă papală pe vremea aceea. Pe urmă eu am construit casa în jurul acestor copaci. Cu Fellini şi cu Masina am devenit repede cunoştinţe şi apoi prieteni. Ne vedeam foarte des. De cele mai multe ori, cînd noi eram la Fregene şi ei erau la Fregene. Petreceam mult timp împreună. Casele erau foarte aproape şi se făcuse chiar un obicei să ne vedem de Paşti, de Crăciun, de Anul Nou, acolo. Întîlnirile şi mesele aveau loc mai ales în casa noastră, pentru că era mai încăpătoare. 

Ce fel de om era? 

Era un om versatil, extrem de versatil. Era greu să-l prinzi, să ai o discuţie serioasă cu el. Vorbea cu tine, normal, susţinea dialogul, dar era absent, vedeai limpede că mintea lui e în altă parte. Avea o lume interioară imensă, luxuriantă, numai a lui, care îl absorbea cu totul. Pe mine nu mă deranja pentru că eram oarecum obişnuită – şi Nicola era, uneori, absent în acelaşi fel. Cred că de aceea s-au şi împrietenit atît de bine. Ei doi se înţelegeau foarte bine. Conversau mult, pe teme dintre cele mai variate: religie, ocultism, literatură, artă, tot felul de lucruri. Era un visător absolut, un visător fără limite. Masina era o femeie practică şi foarte naturală. După gustul meu, era o artistă splendidă, unică. În orice caz, cum arăta în filme, aşa era şi în realitate. Cînd o vedeam cît de firească este în filme, cînd o vedeam că este în roluri chiar ea însăşi, simţeam un sentiment de mare onestitate. Ea nu trişa. Era o femeie modestă, dar foarte rafinată intelectualmente, căreia îi plăcea să gătească în casă şi să aibă musafiri. Anturajul lor era alcătuit, mai ales, din personalităţi din lumea filmului. Se întîlneau des cu Vittorio De Sica, pe care l-am primit de multe ori şi în casa noastră, cu Mastroianni… 

Fellini cunoştea opera? Îi plăcea opera? 

Nu-i plăcea. O accepta, dar zicea că e ceva care nu-l farmecă, era ceva de neînţeles pentru el şi nici nu încerca să înţeleagă. Cu greu, l-am adus o dată la Opera din Roma, să ne vadă, pe mine şi pe Nicola, în Povestirile lui Hoffmann. I-a plăcut de noi, ne-a complimentat, a fost amabil, dar se vedea limpede că nu-i plăcea opera. M-am întrebat mereu cum de cineva cu atîta bogăţie interioară, cu atîta imaginaţie, nu este sedus de poveştile pe care le spun operele, de muzica superbă din opere. Nu ştiu… Cred că nu îşi dădea timp să se gîndească la altceva decît la cinema, iar muzica era, pentru el, doar muzică de film. Era prizonierul fără scăpare al gîndurilor lui. Şi devenise celebru cu asta. De aceea probabil că nici nu voia să iasă din această atmosferă a lui. Avea adesea accese de recluziune, nu voia să vadă pe nimeni. E drept, mulţi îl şi agasau. Îmi amintesc că, la un moment dat, trebuia să filmeze la un film numit Mastorna, cu Mastroianni, şi care nu s-a mai făcut nu ştiu din ce cauză. Cînd s-a aflat că nu se mai face, presa îl căuta peste tot şi el se simţea asediat. Ziariştii erau la el la poartă şi atunci a venit la noi şi s-a ascuns în pivniţă. „Nu vreau să văd pe nimeni! Nu vreau să văd pe nimeni!“, repeta la nesfîrşit. Ziariştii îi tot fotografiau casa şi nu plecau de acolo. Cineva le-a spus că e prieten cu noi şi au venit ziariştii şi la noi să afle ce ştim de el. „Nu l-am văzut de mult!“, le-am spus. A stat în pivniţă vreo două ore pînă s-au liniştit lucrurile. Era un om foarte original, foarte simpatic şi, cum ţi-am spus, de neprins pentru o conversaţie serioasă şi coerentă. El credea foarte mult în paranormal. Avea un prieten la Torino, pe care l-am cunoscut şi eu, care avea puteri paranormale. Îl chema Gustavo Rol. Cînd am fost la el acasă, m-a rugat să iau o carte, oricare, din bibliotecă. Eu deschideam cartea la întîmplare, el se concentra şi începea să recite cuvînt cu cuvînt din pagina pe care o deschisesem. Asta îl fascina complet pe Fellini. Era copleşit de lucruri de genul ăsta. În altă dimensiune, îl fascinau şi femeile puţin cam uşoare. Asta o făcea pe Giulietta Masina să sufere foarte mult. 

El are un film care se cheamă E la nave va, nu ştiu dacă l-aţi văzut, care portretizează soprana de operă într-un mod foarte caricatural. La un moment dat, arată cum o soprană şi un tenor sînt pe un vapor şi vizitează sala maşinilor unde sînt mecanicii acoperiţi de zgomotul metalic al motoarelor, care muncesc abrutizant, în întuneric, soioşi, murdari, obosiţi. Ca să-i epateze pe mecanici, soprana şi tenorul încep să ia note din ce în ce mai înalte, într-o competiţie ridicolă. Mecanicii se uită la ei năuciţi, nu înţeleg nimic, iar soprana şi tenorul sînt într-un fel de competiţie de orgolii absolut inadecvată în sala aceea a motoarelor, unde e şi zgomot, şi murdar. Dar fiecare cîntăreţ încearcă să-l domine pe celălalt. Opera apare ca un gen caraghios, ca o caricatură, o luptă de orgolii goale… 

Exact asta credea el despre operă. Nu pricepea nimic din operă. Cînd a făcut Casanova, în 1972, avea nevoie de o soprană care să apară în film. Mi-a oferit mie rolul. Trebuia să mă îngraş şi să fiu caricatura hidoasă a unei soprane. Evident că l-am refuzat. Nu puteam caricaturiza meseria mea. Să o caricaturizeze altcineva! Şi lui Nicola i-a oferit un rol atunci, dar nu a acceptat nici el, nu-mi mai amintesc de ce. 

Aţi spus că Nicola şi Fellini se înţelegeau foarte bine. 

Ce mi se părea cu totul special era că uneori tăceau împreună. Treceam pe lîngă ei în grădină şi tăceau, apoi mai treceam pe lîngă ei peste o jumătate de oră şi ei tăceau în aceleaşi poziţii. Ştii că forma supremă de comunicare şi de confort este să taci împreună cu celălalt. Ajunseseră la acest nivel. 

Cum se purta Fellini cu Masina? 

Foarte cald. Se iubeau mult. O trata puţin ca pe o fetiţă, deşi el era doar cu un an mai în vîrstă decît ea. Giulietta se alinta şi, uneori, se purta ca o copilă care nu pricepe nimic, tocmai ca să-i facă lui plăcere.

Cît a durat prietenia dumneavoastră? După ce aţi plecat în America, aţi mai ţinut legătura? 

Da. În primii ani după ce ne-am mutat în America, mergeam vara la Fregene şi ne vedeam acolo. Deci, cam o dată pe an, ne revedeam. Apoi, la un moment dat, ei au vîndut casa şi s-au mutat la Roma într-un apartament. Apoi, am vîndut şi noi casa. Ultima dată i-am văzut la televizor, în America, în 1993… 

Cînd Fellini a luat Oscarul onorific. 

Da, la Oscar. Am plîns cînd i-am văzut. Ea plîngea şi probabil că el era bolnav. Ei îi era frică să rămînă singură. Fellini a murit cîteva luni mai tîrziu şi ea a murit nu mult după el. Cînd i-am văzut atunci, mi-am adus aminte de multe momente de la Fregene. Ea avea cîteodată, seara, obiceiul să bea cîte un păhărel. Şi se ameţea puţin. În momentele astea începea să discute politică. Ea era cam de stînga şi intra imediat în discuţii contradictorii cu Nicola. Ea spunea că în URSS totul e foarte bine. Fuseseră amîndoi acolo şi au fost foarte bine primiţi. Nicola îi povestea tragediile din Rusia sovietică şi ea nu credea – spunea că a fost acolo şi a văzut direct, la faţa locului, că nu e aşa. 

(notă S.V.: Nicola Rossi Lemeni cunoştea foarte bine situaţia reală din URSS pentru că provenea dintr-o familie de ruşi albi care fugiseră din Rusia imediat după Revoluţia Bolşevică. În plus, în acei ani avea încă rude în Gulag.)