Winston Churchill și paradoxul victoriei
„Aclamați-l pe Churchill, votați-i pe laburiști”, acesta a fost sloganul Partidului Laburist la alegerile generale din 1945, din Regatul Unit. Un slogan care a funcționat. Laburiștii au cîștigat, deci conservatorii au pierdut. Deci Winston Churchill a pierdut. Funcția de premier, căci războiul tocmai îl cîștigase.
Cu patru zile înainte de aflarea rezultatelor, peîn 21 iulie 1941, Churchill era la Berlin, pentru o paradă a victoriei. Apoi, în după-amiaza zilei de 25 iulie părăsea Conferința de la Potsdam, pentru ca peste o zi să afle rezultatelor alegerilor care puneau Partidul Laburist pe primul loc, la distanță enormă de conservatori. „Convingerea, pe care o purtasem în subconștient, că am fost înfrînți, a ieșit la suprafață, copleșindu-mă”, a mărturisit Churchill. Tot el îi spunea cu puțin timp înainte doctorului său, lordul Moran, astfel: „Simt cu toată ființa mea că mi-am terminat treaba. Nu mai am nici un mesaj. Am avut un mesaj”.
Eșecul conservatorilor care a determinat demisia forțată a premierului învingător în război Winston Churchill a fost și poate încă este destul de greu de explicat. Există însă multe jocuri ale istoriei și ale politicii care fac povestea mai puțin surprinzătoare. Populația britanică era epuizată în urma efortului pe care l-a reprezentat al Doilea Război Mondial, iar agenda propusă pentru viitor reprezenta mai mult interes decît realizările de pînă atunci – or, se pare că agenda laburiștilor a corespuns cu nevoile populației. Cuvintele perfect alese ale lui Winston Churchill din discursurile sale din timpul războiului nu mai erau suficiente, poate, pentru cetățenii englezi. Nerecunoscători, am putea zice. Ne contrazice, însă, chiar domnul Churchill care, la remarca unei persoane care a zis că electoratul se făcea vinovat de ingratitudine, a răspuns: „N-aș numi-o așa. A trecut prin momente grele”.
Nobil. Cu toată noblețea, lui Churchill, firește, nu i-a priit momentul. La remarca soției sale, Clementine, referitoare la înfrîngerea din alegeri – „Cine știe, poate e o binecuvîntare mascată” –, a răspuns cu ironia-i unică: „Pe moment se vede doar masca”.
S-a retras, dar nu a abandonat (cum ar fi putut să o facă chiar el?), deși o putea face liniștit și în glorie la 70 de ani, victorios într-un război care cutremurase lumea. Dacă pentru poporul britanic poate nu mai avea nici un mesaj valid, avea unul esențial pentru întreaga lume postbelică. L-a făcut cunoscut cu prilejul discursului pe care l-a ținut la Colegiul Westminster din Fulton, Missouri, la invitația președintelui american Truman, în martie 1946. Celebrul discurs al Cortineide Fier.
De-o parte și de alta a căreia s-a scris istoria următoarelor decenii.
