Wartburgul lui Iulică
Am avut un unchi, Iulică, primul cunoscut cu maşină din viaţa mea. Pe cînd eu aveam vreo trei-patru-cinci ani, el avea un Wartburg şi venea din cînd în cînd pe la noi să ne scoată la cîte o plimbare. Pe atunci, şoselele erau o poezie: cu maşini rare şi cu plopi plantaţi des pe margini. Iar plimbările nu erau deloc scurte. Wartburgul era crem, mare şi rotund ca o lebădă. Avea un volan elegant cu claxon de forma unui inel metalic concentric. Apăsai pe el în orice loc şi maşina claxona. Dar cea mai fascinantă comandă pentru un copil, maneta schimbătorului de viteze, era lîngă volan şi mă obişnuisem aşa de mult să o ştiu acolo, încît atunci cînd m-am urcat pentru prima oară într-o altă maşină, cu schimbătorul pe jos, între scaune (era un Renault Gordini) am avut o senzaţie de extremă curiozitate şi în acelaşi timp de teamă. Noua manetă era neagră, şi nu albă, de piele, şi şedea pe un fel de burduf cam sinistru. Mai ţin minte că Wartburgul avea canapele cu arcuri, bombate în exterior şi foarte moi. Odată am primit un autocar mare de jucărie pe care scria ONT (iniţialele de la Oficiul Naţional de Turism, agenţia de turism de stat, unica din vremea lui Ceauşescu). Mă jucam cu el pe covor şi îi tot săreau capacele de la roţi. Trebuia să le montez mereu la loc, ceea ce mă cam enerva. Într-o zi am profitat de ocazie că Iulică era la noi în vizită (el la masă şi eu pe sub masă cu autocarul) şi l-am întrebat dacă lui nu i se întîmplă să-i sară capacele de la Wartburg din mers. S-a distrat grozav şi după ce ai mei au încercat să-mi spună că aşa se întîmplă, numai ca să mă liniştească, a venit explicaţia lui de inginer care m-a satisfăcut pe deplin: "Ar sări ele şi la Wartburg, ca la toate maşinile, numai că eu le-am fixat cu un şurub ca să stea locului". Mi-am imaginat cum aş putea să pun nişte şuruburi micuţe şi la autocarul meu, mi se pare însă că am fost repede descurajat. Mi s-a spus ceva de genul că un autocar poate merge şi fără capace la roţi. Cu următoarea ocazie eu am studiat însă cu mare atenţie capacele albe şi bombate spre exterior de la maşina lui şi l-am întrebat unde sînt şuruburile. El uitase şi m-a întrebat nedumerit: "care şuruburi?". Am intuit că e ceva în neregulă, dar, cum pierdusem deja vreo două capace de la autocar, problema nu mai era aşa de importantă. Iulică era foarte priceput, repara orice şi nimic nu se mai strica după ce punea el mîna. Lucrase un timp în Germania şi, după modelul pe care-l văzuse acolo, se distrase calculînd costul unei frîne puse în România (fiecare picior pus pe frînă aduce o uzură a plăcuţelor şi a altor sisteme ale maşinii, care costă). Din cîte îmi aduc aminte, rezultatul lui era 50 de bani pe frînă. Iulică era un şofer desăvîrşit şi cred că foarte pasionat. Îşi aducea aminte după mulţi ani de drumurile pe care le făcuse cu noi şi ştia şi ce probleme a avut la un moment dat, la nu ştiu ce curbă de pe Valea Prahovei în care intrase cu viteză prea mare. Se mîndrea că reuşise să redreseze maşina aşa încît noi, pasagerii, nici să nu ne dăm seama că a fost vreo problemă. Îşi aducea aminte şi cum ezitase să frîneze prea brusc cînd un cîine îi ieşise în faţă. Îl călcase pe coadă, dar evitase să ne dea pe noi cu capul de toţi pereţii. A condus pînă după 80 de ani, cînd avea o Dacie galbenă şi regreta profund că vînduse Wartburgul lui cu tabla de un milimetru grosime, de care îşi amintea că-i putea schimba vitezele fără să apese pe ambreiaj şi la care ani de zile nu făcuse nici cea mai mică reparaţie.
