Walden

Brian Walden s-a născut în 1932, pe 8 iulie. A fost un copil sîrguincios, înclinat către cărţi, dar cu sporadice momente de orgoliu, cînd îi scotea pe alţii din minţi. Se-ntorcea acasă cu un ochi vînăt sau cu surtucul sfîşiat, dar cu satisfacţia că a dat şi el. Mama casnică. Tatăl funcţionar la căile ferate. Anii războiului l-au surprins pe Brian, lecturile nu-l pregătiseră pentru ferocitatea ce plutea peste Canalul Mînecii. Şcoala sa din West Bromwich a fost bombardată de două ori. În orele petrecute acasă a început să citească istorie. Multă istorie. Antică, modernă, contemporană. Şi pe care voia să le-o explice altora. Fără prea mare succes. După ce încăpăţînarea lui Churchill îi scosese din război cu fruntea sus, englezii îl votaseră pe Atlee. Venise timpul unei alte lumi, în care mîndria naţională trebuia să fie răscumpărată zilnic. Erau ani grei, totul era pe raţie, chiar Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elizabeth, avusese nevoie de acordul Parlamentului pentru rochia din mătase de la căsătorie. Cărţile erau rare, noroc cu bibliotecile. Erau vremuri care te îndemnau spre activism social şi viaţă publică. Sau poate nu. În cazul lui Brian - da! Ca pregătire pentru ce avea să urmeze. A făcut dreptul la Oxford şi a devenit chiar preşedintele Uniunii Studenţilor. A intrat în barou. Cîndva, la maturitate, va deveni chiar QC, Queen's Counsel. A intrat în politică în 1964, pe băncile verzi ale Camerei Comunelor. Pe partea laburiştilor, din partea Birmingham-ului. Politica l-a-mpins să apere cauze nobile şi aiureli, să susţină persoane onorabile şi spioni ruşi. Devenise un bărbat frumos, cam de modă veche, cu înclinaţii pentru eticheta victoriană şi pentru explicaţiile meticuloase. Un personaj potrivit pentru televiziune. Cînd i s-a propus, a ezitat. Politica rămăsese în urmă, dar rămăseseră relaţiile şi obişnuinţa înjunghierilor verbale. Care uneori poate fi o artă. În 1977 s-a angajat la o televiziune privată, ca să facă retrospectiva săptămînii politice. N-a mers rău. Din 1981 a avut un program la Central TV, televiziunea din Birmingham, oraşul de care se lăsase adoptat. Oraş industrial, oraş cu minorităţi colorate şi multe, oraş cu nerv şi chicken tikka. A urmat apoi o rubrică la London Standard şi o iluminare bruscă. Omul cu care avusese cîteva schimburi veninoase, Andrew Neil, sluga ciocoiului Rupert Murdoch, i-a făcut o vizită neanunţată. Îi oferea să scrie la Sunday Times, acolo unde laburiştii pursînge nu se puteau aştepta decît la bastoane. A acceptat, dar de-abia mai tîrziu a înţeles cît de vagă e eticheta politică. Fără să-şi dea seama, începuse antrenamentul pentru ce avea să urmeze după 12 ani. Simultan, s-a specializat în interviul săptămînal de televiziune. În fiecare duminică la prînz lua la bani mărunţi cîte un politician. Punea accentul pe detalii, cu o familiaritate insidioasă şi irepresibilă, după care conchidea cu o scurtă lovitură de secure. Demonstraţiile sale aveau logica lui Hercule Poirot şi insistenţa zîmbitoare a unui învăţător de ţară. La 62 de ani a pus punct. Le văzuse pe toate, vorbise cu toţi, luase toate premiile, dar, mai ales, se simţea deja pregătit. A bătut la uşa BBC şi a propus un proiect nemaiauzit. Atît de ciudat, încît nimeni nu a îndrăznit să-l refuze. În '96-'97, Brian Walden a ţinut pe canalul BBC2 conferinţe istorice. În cel mai vetust stil imaginabil. În 18 episoade, unul pe lună, a vorbit despre "Şase eroi ai istoriei", "Şase lideri laburişti" şi "Şase bestii ale omenirii". Formatul era năucitor. Îmbrăcat ca gentleman-ul din secolul XIX care era, Walden stătea în picioare (camera îl vedea la "plan mediu") şi vorbea în direct, fără script, fără prompter, fără muzică, fără ilustraţie, fără mişcări de aparat, fără nici o tăietură de montaj, dintr-o bucată, despre cîte un personaj. Hitler, Churchill, Alexandru Macedon, Saddam, Macchiaveli, Stalin, Bevan. Vorbea exact 45 de minute, enunţa concluzia, niciodată precipitat, se înclina cu politeţe arhaică şi pleca din platou. Chiar şi atunci era imposibil să schimbi canalul. Cred că ne hipnotiza.