Vorbe și fapte
Vasăzică, dl Mihai Șora a scris că un post de televiziune despre care domnia-sa crede că și-a trădat misiunea „merită să dispară“. Mușchii viguroșilor gardieni ai democrației noastre s-au încordat reflex. Inadmisibil! Cenzură! Stalin! Să mori tu? – cam asta i s-a replicat bătrînului, să-i intre bine în cap cît de importante sînt televiziunile, nu zici ceva de ele că te ia mama naibii și a democrației. La români, se știe, democrația este instinctuală, vine din viscere și se apără adecvat, cu capul în gură și șutul în testicule. Cum să zici ceva despre un post de televiziune? Ai înnebunit? Televiziunile sînt bisericile timpului nostru, doar acolo afli adevărul, calea, viața, cum de-ți trece prin cap să zici că, poate, una sau alta merită să dispară? Ori ești inconștient ori, iată, stalinist.
Venerabilul intelectual a încercat să explice subtila diferență între „merită să dispară“ și „trebuie să dispară“. Greșit, iarăși. Viguroșii gardieni ai democrației nu cumpără fițe de-astea. Televiziunile, și mai ales televiziunile zise „de știri“, sînt îngeri veniți din cerul libertății să aducă binecuvîntare și lumină, iar efectul benefic al prezenței lor în cetate se vede cu ochiul liber. E clar: dai în televiziune, dai în libertate – huo! Ideea este că te bucuri de libertate și de democrație pentru că ai televiziuni, așa că mulțumește-le frumos; Doamne ferește să crezi invers, că ai televiziuni pentru că ești liber (inclusiv să spui ce crezi despre ele!). Libertatea de exprimare, altfel largă cît o șapcă de vechi comunist pe posturile de televiziune, nu se regăsește și în afara lor, cînd te exprimi despre ele. În fine, gîlceava antrenează corifeii vremii noastre și nu mă bag eu între dînșii, dar o replică mi-a rămas în minte și o evidențiez aici, pentru că mi se pare că e păcat să treacă neobservată.
Zice, la un moment dat, dl Șora: „Este, totuși, surprinzător să constați cîtă lume a ajuns să proiecteze în expresiile uzuale ale limbii române propriile obsesii și – vai! – propriile înclinații totalitare.“ Așa este. O simt și eu, în mica mea viață. O simțiți, sînt sigur, și dumneavoastră. Cuvintele nu mai au același sens pentru toată lumea. Ele au, de fiecare dată, o direcție partinică și o încărcătură ideologică. Emitentul și receptorul vorbelor nu mai lucrează cu același cod. Am mai scris despre iresponsabilitatea cu care se folosesc cuvintele. De pildă, despre lejeritatea cu care se pun etichete. Cînd ai în față adversarul, el va cumula cu necesitate toate etichetele răului: fascist, șovin, extremist, rasist, xenofob, homofob, machist, abuziv, vîndut, slugă, idiot și, firește, eticheta preferată la români – oare de ce? –, hoț. Vin, în cascadă, una după alta, fără să te gîndești o clipă că poate unele nu se potrivesc. Și, astfel, minți. Dar nu contează, cuvintele vin de a valma. Iar efectele îngrozitoare pe care iresponsabilitatea lexicală le are asupra sufletului omenesc sînt de multă vreme documentate. Eu cred că există un vinovat principal pentru toate astea: presa.
Citiți titlurile de pe site-uri sau de pe burtierele televiziunilor. Delir! Verificați apoi conținutul știrii cu titlul delirant. Păcăleală. N-are nici o legătură. Să dau și eu drumul la cuvinte? Să spun cum sînt acele organizații de presă care livrează asemenea produse jurnalistice? În fond, dacă ei se joacă cu vorbele cu mine, cititorul, de ce să nu mă joc și eu cu vorbele despre ei? Dacă eu i-aș face „hoți“ de cîte ori ei îmi fură click-ul sau timpul promițîndu-mi în titlu ceva și livrîndu-mi în conținut altceva, cum ar fi? Dar dacă aș spune că hoții merită să dispară din viața mea, ce-ar ieși?
Dar marea păcăleală pe care jurnaliștii încearcă să ne-o inducă este că ei lucrează cu fapte. Bine ar fi, deși, sincer, nu știu cum ar fi. Jurnaliștii care cred că lucrează cu fapte se iluzionează: ei nu lucrează cu fapte, ei lucrează cu cuvinte. Și asta schimbă totul. Dacă am putea vedea faptele în toată cuprinderea lor, ar fi grozav. În realitate, noi citim cuvinte care pretind să descrie fapte, după cum, dacă ne uităm la televizor, vedem imagini inevitabil parțiale. Noi nu avem acces la fapte, ci la povestiri despre fapte. Mijlocitorul între mine și fapte este autorul cuvintelor sau cel care decide ce se filmează și ce se dă pe post. Cine e el? Ce vrea el? Cît de responsabil folosește el cuvintele? Cît de pregătit este ca să înțeleagă el ceea ce se străduiește să mă facă pe mine să înțeleg? Ce crede el despre lume și despre faptele pe care mi le prezintă? Ce visuri și ce dorințe are el? Cine îl plătește și, mai ales, pentru ce îl plătește? Răspunsurile la aceste întrebări se văd și se simt amestecate cu faptele pe care mi le povestește. Ar fi mai onest să-mi spună că ceea ce-mi transmite este ceea ce a putut el înțelege din faptele pe care le a aflat. Dar nici un jurnalist nu face asta – toți îți vor spune că sînt obiectivi, că înțeleg perfect ce raportează, că slujesc interesul public, bla-bla-bla. Nu e jurnalist să nu spună despre sine asta.
Iluzia că faptele, prin obiectivitatea lor, sînt un fel de pilon stabil într-o lume a opiniilor fluide e veche. Și, îmi permit să spun, cam depășită în cunoașterea de astăzi. Un respectabil profesor de filozofie de la Universitatea din București îmi spunea deunăzi, zîmbind: „Pozitivismul a fost inventat de filozofii occidentali în secolul la XIX-lea și tot ei, destul de rapid, l-au desființat cînd au văzut că nu merge; la noi, în secolul XXI, pozitivismul e în floare.“ Toată lumea crede orbește în puterea obiectivă a faptelor, amintindu-mi de vorbele cu care Durkheim fondase sociologia ca știință: „Faptele sociale trebuie privite ca lucruri“. Cu riscul să-l imit pe dl Șora, atrag atenția că vorba asta nu spune că faptele sociale sînt lucruri, ci că trebuie privite ca lucruri. Orice știință pleacă de la o convenție de bază. Pentru sociologie, cel puțin la începuturi, aceasta era convenția: faptele sociale se consideră lucruri. Ceea ce, oricum, nu mai face nimeni în științele sociale astăzi.
Jurnalismul, așadar, nu e despre fapte, e despre vorbe. Asta a și făcut posibilă alunecarea tot mai clară a jurnalismului spre activism, fenomen ce mi se pare vast și evident în lumea democrațiilor de azi. Asta a și făcut necesară pluralitatea de surse jurnalistice. Dacă faptele ar fi lucruri și jurnalistul ar fi legat direct și „obiectiv“ de fapte, atunci mi-ar fi fost de ajuns un singur jurnalist și o singură relatare a faptelor. Or, vedem bine, nu-i deloc așa. Niciodată o singură relatare nu-i de ajuns, și nu pentru că faptele sînt complexe, ci pentru că percepția asupra lor diferă adeseori dramatic. Semn că vorbele trădează, nu faptele. Căci trădarea e treabă omenească…
Cît despre cine și ce merită, sînt sigur că dl Șora are și experiența de viață, și înțelepciunea să știe că pe lumea asta rar se întîmplă ceea ce este meritat. Nemeritatul este, mai degrabă, regula, iar meritatul excepția. Bunele și relele dintr-o viață pot fi arareori explicate în termenii meritului. De altfel, tocmai de-asta există lumea cealaltă și „veacul ce va să vie“ – ca să regleze treaba și să închidă corect socotelile. Abia atunci va fi 100% după merit. Pînă atunci, facem jurnalism…
Foto: Luiza Șora
