Vocația destrămării
În siajul unui articol anterior în care scriam despre Lecturiada elevilor, simt nevoia acum să mă opresc asupra altui concurs, de data aceasta organizat sub autoritatea Ministerului Educației Naționale. Este vorba despre Olimpiada de Lectură ca Abilitate de Viață. Veți înțelege de ce are miză acest subiect, deși aparent poate părea banal și neinteresant. O miză care se leagă parcă de vocația noastră nenorocită de a deteriora, de a distruge, de a schimba pînă la a nu mai fi de recunoscut lucrurile bune.
Inițial un concurs național, cu etape locală și județeană, în 2012 s-a transformat în olimpiadă, rang pe care l-a onorat cu deplină măsură pînă în anul școlar precedent, ajungînd la a șasea ediție. Vorbesc, încercînd să nu fiu subiectiv totuși, din interior, din nucleul celor care au pus umărul la construcția olimpiadei, la buna ei desfășurare etapă de etapă, începînd de la aspectele metodologice, pînă la cele logistice și la redactarea subiectelor, alături de Florentina Sâmihăian, conferențiar la Facultatea de Litere din cadrul Universității București, de Anca Denisa Petrache, pe atunci inspector general în Ministerul Educației, de Monica Anisie, pe atunci director în același minister, de colega mea din Bistrița, Monica Halaszi, precum și de Irina Georgescu și de Laura Agapin, profesoare din București, respectiv de Cristina Gherman, profesoară din Satu Mare. În anul 2016 am avut și șansa organizării la Cluj-Napoca a etapei naționale, care a fost, cu adevărat, o ocazie de bucurie pentru toți cei implicați, de la elevi pînă la profesori.
Dar care era conceptul din spate, de ce încă o olimpiadă și cu ce se mînca ea? Ideea a pornit de la nevoia de a situa sub umbrela aceasta a abilității de viață o diversitate mai mare de forme de comunicare. În viața cotidiană sîntem înconjurați de o diversitate de texte, de la cele ficționale pînă la cele nonficționale și multimodale. Lectura ca abilitate de viață presupune capacitatea de decodare a tuturor acestora și capacitatea de interpretare a lor, prin prisma propriului univers de valori și de nevoi. Dacă olimpiada clasică viza doar textul literar, noua formulă viza toate aceste tipuri de texte: ficțional, de regulă text continuu, nonficțional, continuu și discontinuu, multimodal. În privința textului literar, acesta era ales din literatura străină și, pe cît posibil, era un text integral: proză scurtă, mai rar fragment, obligatoriu cu autonomie narativă. Dar textul literar nu mai era văzut ca un pretext pentru lecturi estetice savante, care se dovedesc, adesea, la olimpiada clasică, ocazii ca elevii să reproducă înșiruiri de idei nedigerate din critica literară sau din Hegel, Derrida ori Foucault. Citînd-o pe conf. Mihaela Ursa, președinte al olimpiadei în anul 2016, „ideea că literatura te răpește din real, ca o megaproducție multiple-D, transportîndu-te cine știe unde, a ajuns desuetă pentru moderni. Generații în-tregi de elevi au fost învățați să se rușineze de raptul lecturii ca de o experiență primitivă și să-l înlocuiască savant cu comentarii critice despre gratuitatea poetică, despre structură, stil și compoziție.“ OLAV-ul – acronim care a devenit un simbol atît de îndrăgit – a reușit în mare măsură să evite aceste derive. Și tot ca să citez nume cu autoritate, Florentina Sâmihăian amintea că această manifestare ajunsese să fie „olimpiada din domeniul filologic care valorifică în cel mai înalt grad inteligența, cunoștințele, sensibilitatea și creativitatea elevilor, un concurs cu adevărat relevant pentru lumea în care trăim“.
O altă noutate era faptul că, pentru etapa națională, elevii aveau de citit o carte, anunțată din timp. Proba orală era construită sub forma unor dezbateri pornind de la moțiuni generate de cartea respectivă. Toți, absolut toți participanții de-a lungul timpului, de la profesori pînă la elevi, au declarat această probă un adevărat spectacol. Olimpiada devenise extrem de îndrăgită.
De ce atîta poliloghie însă pentru ceva bun, vă veți întreba? Pentru că, așa cum spuneam la început, poporul ăsta parcă e blestemat să strice tot ce e bun. Să se pună împotriva noului și să-l sufoce cînd acesta se manifestă, asumîndu-și parcă mereu „legea regresului“, enunțată de Cațavencu: „Este aşa, că cu cît baţi pasul pe loc, cu atît ajungi mai repede înapoi!“ Circulă, sub formă de draft încă, regulamentele concursurilor de limba și literatura română. În cadrul acestora, OLAV-ul este, practic, desființat, atît ca individualitate, cît și ca identitate. Pentru început, el este transformat într-o secțiune a Olimpiadei de Limba și Literatura Română (OLLR). Ceea ce înseamnă că nu mai este o olimpiadă în sine și, în plus, că elevii nu mai pot participa și la OLLR, și la OLAV. Apoi, o serie de modificări în filozofia concursului, reflectate în logistica și structura subiectelor. Dau cîteva exemple relevante. La gimnaziu, spre pildă, proba orală nu mai presupune lectura unei cărți anunțate, „concurenţii vor apela atît la conţinuturile specifice disciplinelor limba şi literatura română și literatura universală, cît şi la cultura lor generală“. Dispare astfel scopul în sine, lectura, sau se deschide calea lecturii metodice, tipic școlară, asta dincolo de faptul că la gimnaziu nu există disciplina literatură universală. La liceu, confuziile și abaterile de la scopul inițial al concursului sînt și mai mari. Dispare și aici propunerea unei cărți care să facă subiectul dezbaterilor la proba orală, care se transformă într-o probă clasică de tipul: tragi bilet cu subiectul și răspunzi, valorificînd achizițiile „disciplinei limba şi literatura română, cît și achizițiile culturale formale și nonformale“. Aparent deschisă spre diversitate, precizarea e de fapt o întoarcere spre conținuturi asimilate la limba și literatura română, fiind asezonată și cu puțin amalgam de conceptualizări nespecifice. O altă tristețe, dispariția textului nonficțional, fapt care contravine principiului explicat mai sus, că abilitatea de viață, din perspectiva lecturii, constă în competența descifrării și interpretării oricărui tip de text. Apoi, multimodalul devine strict film sau ecranizare, în variație liberă cu textul ficțional (fragment!): subiectul conține ori unul, ori altul. E de sesizat disproporția și dificultatea de lucru: a viziona un film în timpul probei și a răspunde cerințelor presupune cu totul alte termene orare și logistice decît a lucra cu un fragment de text. Nu mai zic că textul multimodal poate fi de muuuulte alte feluri decît un film. Și nu mai zic nici că o parte din subiect a devenit clasicul eseu în care se pot turna prefabricatele memorate.
Închei cu o speranță. Faptul că încă ne aflăm doar în fața unei schițe permite revenirea asupra sa. Să schimbăm de dragul schimbării mi se pare o aroganță. O petiție online, deshisă cu două zile în urmă de foști participanți la OLAV, a adunat deja 800 de semnături, majoritatea ale unor elevi sau foști elevi care au îndrăgit OLAV-ul.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
