Vlad Constantinesco și Stéphane Pierré-Caps: o pledoarie pentru libertate
Cînd Ioan fără Țară, sărăcit de războaiele pentru păstrarea regiunilor moștenite în Franța, a recurs la noi impozite în sarcina supușilor săi englezi, aceștia s-au revoltat; sub presiunea militară a nobililor, regele a semnat Magna Charta Libertatum, la 12 iunie 1215, acceptînd că pentru procurarea resurselor financiare era necesar consimțămîntul Marelui Consiliu, devenit ceva mai tîrziu Parlament; acesta va limita treptat puterea regelui, evoluție desăvîrșită prin Bill of Rights, documentul din 13 februarie 1689 prin care Wilhelm al II-lea de Orania a renunțat la puterea sa legislativă. Cînd locuitorii din Boston au aruncat în ocean o încărcătură de ceai, la 16 decembrie 1773, contestînd dreptul regelui de a stabili taxe și impozite fără acordul lor, ei au deschis calea coloniilor britanice către independență. Cînd Franța a rămas fără bani ca urmare a pierderii războiului de 7 ani cu Anglia și a susținerii luptei americane pentru independență, regele Ludovic al XVI-lea a încercat să depășească impasul financiar cerînd sprijinul Stărilor Generale, care nu mai fuseseră convocate de două secole; la 20 iunie 1789, reunită în Sala Regală de Tenis (Salle du Jeu de Paume), Starea a Treia a jurat să nu se dezbine pînă nu va da Franței o Constituție, ceea ce a fost începutul unui balans istoric între monarhie și republică, încheiat doar în 1875, odată cu instaurarea celei de a III-a Republici. Aceste reacții (mai mult sau mai puțin violente) împotriva fiscalității excesive au marcat saltul de la o mișcare intelectuală – care, la începuturile epocii moderne, a conturat principiile limitării puterii politice – la practica de adaptare a unor instituții vechi sau de creare a unora noi pentru a face posibilă guvernarea întemeiată pe aceste principii. Evocarea celor trei momente istorice readuce în memorie faptul că ideile și practicile politice din care s-a născut democrația constituțională – regimul politic al libertății – au apărut și s-au dezvoltat în Anglia, Statele Unite și Franța (în ordine cronologică), înainte de a-și croi drum în alte țări.
Istoria pasionantă a acestor idei, practici și instituții politice este sintetizată în cartea Drept constituțional, scrisă de reputații profesori francezi Vlad Constantinesco și Stéphane Pierré-Caps. După ce a avut șapte ediții în Franța, la PUF, cartea a fost tradusă în limba română prin eforturile lăudabile ale Dianei Dănișor și publicată în acest an la Universul Juridic, în colecția „Eunomia“, inițiată de Centrul pentru Studii de Drept Natural și Analiză Normativă – Universitatea din București. Nu este doar una dintre cele mai bune lucrări de drept constituțional, destinată uzului juriștilor, ci și o pledoarie pentru libertate, într-o conjunctură în care încrederea în instituțiile democratice s-a diminuat la cote de avarie chiar în țările în care acestea s-au născut. Cartea ar trebui să fie inclusă în bibliografia minimală în învățămîntul universitar, în general, nu doar în cel juridic. Ea este la fel de utilă pentru toți cei care doresc să înțeleagă mai bine temeiurile și mizele regimului libertății, vulnerabilitățile și maladiile acestuia, șansele de a rezista provocărilor tot mai dure la care este supus, ca urmare atît a decalajului dintre exigențele tot mai mari ale cetățenilor și capacitatea statului de a le satisface, cît și a propagandei antidemocratice care speculează nemulțumirile.
Fără a idealiza democrația constituțională, Vlad Constantinesco și Stéphane Pierré-Caps oferă o imagine complexă și coerentă a raporturilor dintre Constituție, stat, societate și individ, care justifică o calificare a acesteia ca regim politic al libertății. Două idei – redate de autori în expresia altor doi constituționaliști celebri – rezumă contradicția cu care se confruntă mereu acest regim politic și care nu poate fi rezolvată definitiv, cerînd mereu noi soluții. O idee a fost exprimată de Georges Burdeau: „Statul este puterea politică instituționalizată; omul a inventat statul pentru a nu trebui să se supună omului”. Cealaltă idee a fost formulată de Hans Kelsen: „Dacă trebuie să fim dominați, atunci vrem să fim dominați numai de noi înșine”. Dar omul nu poate fi dominat numai de el însuși, pentru că nu se poate bucura de libertate absolută, cît timp există pericolul de a fi supus altui om. El poate avea doar o libertate garantată de către stat, organizat potrivit principiilor democrației constituționale, adică principiile care sînt garanții și împotriva statului. Or tocmai aceasta este contradicția: statul trebuie să garanteze libertatea ființei umane nu numai împotriva altor oameni, ci și împotriva lui însuși, a statului. Soluțiile de rezolvare a acestei contradicții, astfel încît statul să-și respecte funcția de garant al libertății, se schimbă mereu în funcție de loc și timp. Este motivul pentru care gîndirea constituțională trebuie să caute mereu soluții noi și să le ofere practicii politice. Vlad Constantinesco și Stéphane Pierré-Caps sînt un model de urmat pentru această căutare permanentă.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
