Viaţă de antrenor
Viaţă de antrenor?
Imaginile cu Eugen Neagoe intrînd în colaps în timpul meciului Dinamo-Craiova se lipesc pe retină precum napalmul de pieile vietkongilor. Îl vezi direct, omul se scurge încet înspre partea cealaltă. Sentimentul unui sfîrşit. Şi o sfîrşeală care te cuprinde şi te duce dincolo de fotbal, de scor, de scandaluri şi de scandări. Dar nu ţine mult. Te trezesc totuşi strigăturile urîte din tribună care nu încetează nici cînd antrenorul e resuscitat chiar lîngă banca de rezerve. Te bucuri un pic. Ambulanţa era la doi paşi, salvatorii s-au mişcat repede, Spitalul de Urgenţă e chiar dincolo de tribună. Cel mai bun loc pentru o inimă ca să se prostească. Finalul e happy. În fine, cît poate fi. De fapt, povestea asta nu are un sfîrşit. Un antrenor a picat într-un război care nu e al lui, cel dintre unii fani şi patronul lui Dinamo. În loc să-i lase în plata Domnului, a vrut să demonstreze că poate calma situaţia cu rezultate şi asta e greşeala celui care crede că munca grea, dedicaţia pot face minuni. Nu fac pentru că într-un anumit context sînt inutile. Dinamo să cîştige e ca un comatos să danseze foxtrot. Opintindu-te să duci un munte la Mahomed sfîrşeşti cu coloana vertebrală ruptă, în toate sensurile. Antrenorii au oricum o viaţă aspră, ritmată dement de ciclul victorie-înfrîngere. Ei sînt mereu egali cu ultimul rezultat. Lumea lor înfloreşte sau se prăbuşeşte la fiecare șapte zile. La fiecare trei pentru cei care se mai plimbă şi prin Europa. Aşa că atunci cînd vrei să fii şi Prometeu, şi Sisif e posibil să termini la reanimare. Unde celebrul clişeu „cel mai important meci e următorul“ capătă un alt înţeles. Rezultatul lui e dat de cîteva aparate şi de diagramele lor. Şi dacă-l pierzi nu mai există etapa viitoare. Tabela îngheaţă.
