Viaţa

La liceu, Georgică era cel mai bun la matematică. Rezolva problemele într-un mod original şi pe neaşteptate, surprinzîndu-i pe profesori. Odată, ne-am trezit că spune rezultatul unui exerciţiu complicat, imediat după ce profesorul a terminat de scris enunţul pe tablă. La început, toată lumea a crezut că glumeşte, dar rezolvarea exerciţiului (care a durat vreo douăzeci de minute bune) a dus tocmai la rezultatul lui Georgică. El stătea cu mîinile încrucişate şi zîmbea. Nu avea note mari pentru că nu se omora cu învăţatul. Îşi folosea mintea doar cînd avea el chef. Pe fete le cucerea cu cîteva cuvinte incoerente spuse într-o doară şi avea un succes de care părea că nici nu-i pasă. Odată, aşteptam troleibuzul împreună în faţa Liceului de română "Zoia Kosmodemianskaia" (actuala Şcoală Centrală). Înăuntru erau nişte lumini puternice, se filma. Georgică a insistat să intrăm să vedem. Era un film cu Carmen Galin. După încheierea unei scene, un tînăr actor a început să dea autografe cîtorva eleve curioase care se aflau în holul de la intrare al liceului. Georgică şi-a scos dintr-odată haina şi murmurîndu-mi printre dinţi "pot să dau şi eu" a intrat în lumina reflectoarelor, a luat caietul unei eleve şi a scris ceva pe el. Celelalte şi-au pierdut instantaneu interesul pentru actorul veritabil (nu mai ştiu cine era) şi s-au înghesuit în jurul lui Georgică. El le dădea autografe şi apoi le pupa. Una mai sceptică l-a întrebat cum îl cheamă, iar el a răspuns fără să clipească: Paul Newman. În cele din urmă, a venit o cucoană cu un mare registru în braţe şi l-a întrebat, silabisind răspicat cuvintele, unde se află scris acolo în registru numele lui, pentru că ea nu-l cunoaşte. "Nici eu nu vă cunosc pe dumneavoastră" - a zis Georgică nonşalant şi, luîndu-şi haina de la mine, mi-a făcut semn că e cazul s-o ştergem. Am întins pasul hohotind de rîs, urmăriţi de strigătele indignate ale cucoanei. Pe măsură ce ne apropiam de bacalaureat, Georgică devenea tot mai delăsător, spre mirarea profesorilor care-şi aminteau de vremurile lui bune. Nu mai ştiu dacă a terminat facultatea la care intrase, cert e că după ’90 a făcut tot felul de munci, de la clasicele drumuri în Turcia, pînă la consultanţă politică. Era totdeauna la curent cu toate evenimentele şi bîrfele politice. Îl întîlneam din cînd în cînd pe stradă şi se purta ca şi cum nu ne mai văzuserăm din ziua precedentă. Era neschimbat, veşnic jovial şi îmi spunea de fiecare dată că noua activitate pe care o are e de mare viitor şi că e pe cale să dea lovitura. Aflînd că lucrez în presă, m-a ameninţat de mai multe ori că-mi va trimite un articol pe care va trebui să-l public. Adăuga apoi că aşteaptă să-i vină o idee genială. De cele mai multe ori însă, îmi propunea cîte o afacere. Era mereu vorba şi de nişte sume de bani care ar fi trebuit daţi pentru început. Sume pe care eu nu le aveam, iar în ceea ce-l privea... mi se părea că nici atît. Cu timpul, a început să-mi ceară bani, de-a dreptul. Cu împrumut. Problemele începeau să-i doboare entuziasmul. Era acelaşi copil mare cu sclipiri şoade în ochi, dar cu un aer uşor pierdut. Odată, m-am trezit apucat de mînecă pe scările din pasajul de la Universitate. Era Georgică. Mi-a povestit pe scurt ce mai aflase despre alţi foşti colegi, tot aşa, din întîlniri pe stradă. Apoi mi-a spus că a urmat un tratament timp de un an pentru că nu mai ştia ce e cu el. Mi-a mărturisit că probabil a băut prea mult. La sfîrşit, n-a uitat să-mi ceară numărul de telefon, aşa cum făcea de fiecare dată, promiţîndu-mi că o să mă sune în cîteva zile, că o să ia legătura şi cu ceilalţi foşti colegi, să ne întîlnim cu toţii la cîrciuma lui Fortza... Tot la fel ca de fiecare dată, nu şi-a notat numărul, zicînd că-l ţine minte. Ştiam că nu o să mă sune, cum, de altfel, nu o făcuse niciodată. Din politeţe, i-am cerut la rîndu-mi numărul lui. Mi-a spus că nu are mobil, mi-a dat un număr de fix, dar m-a rugat să sun abia luna următoare pentru că nu-l plătise şi era închis.