Vavřička și alții versus Republica Cehă

Unele dintre drepturile fundamentale listate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția) sînt susceptibile de derogare în caz de stare de urgență (practic, este vorba de o suspendare temporară a exercitării lor), altele pot fi restrînse în exercitarea lor, iar cele care alcătuiesc nucleul tare al protecției ființei umane nu pot fi suspendate nici măcar temporar și nu pot fi restrînse în exercitarea lor. Dreptul la respectarea vieții private, prevăzut în primul alineat al articolului 8 din Convenție, nu este inclus în acest nucleu tare, putînd fi suspendat în caz de stare de urgență sau restrîns în exercitarea lui, dar numai cu respectarea condițiilor precizate în cel de-al doilea alineat al acestui articol. Sub acest ultim aspect, fiecare stat parte la Convenție poate adopta măsuri care au semnificația unui amestec sau a unei ingerințe în sfera de exercitare a dreptului la respectarea vieții private. Măsurile trebuie să fie, însă, prevăzute de lege și să fie necesare într-o societate democratică pentru atingerea unui scop legitim. Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) a adoptat hotărîrea în cazul Vavřička și alții versus Republica Cehă, privind tocmai dreptul la respectarea vieții private. Primul reclamant a sesizat Curtea cu o plîngere împotriva aplicării unei amenzi, motivate de refuzul vaccinării celor doi copii ai săi cu unul dintre vaccinurile obligatorii, potrivit legii cehe. Ceilalți cinci reclamanți s-au plîns pentru că nu li s-a permis înscrierea copiilor la grădiniță deoarece nu erau vaccinați împotriva bolilor infantile, măsură prevăzută de legea cehă.

În contextul actualei pandemii, hotărîrea Curții are o rezonanță foarte mare, dar semnificația ei depășește sfera interesului imediat. Caracterul facultativ sau obligatoriu al vaccinărilor a fost dezbătut cu mult înainte de declanșarea pandemiei, iar pasiunile care însoțesc această dezbatere nu își vor pierde din intensitate nici după depășirea crizei. Deși în cazul Vavřička și alții versus Republica Cehă nu a fost vorba despre vaccinarea împotriva virusului SARS-CoV-2, ci de vaccinarea împotriva bolilor infantile, relevanța soluției adoptate de instanța de la Strasbourg este mai mult decît evidentă. Mutatis mutandis, precedentul creat este aplicabil în toate situațiile asemănătoare, iar analiza condițiilor în care este posibilă restrîngerea exercitării dreptului la respectarea vieții private are valoare de precedent, cu caracter obligatoriu, în privința măsurilor luate de statele membre la Convenție pentru obligativitatea vaccinării împotriva unor maladii.

Înainte de a face această analiză, Curtea a reamintit jurisprudența anterioară în care a stabilit că nu este admisibilă nici un fel de constrîngere fizică pentru a impune vaccinarea. Caracterul obligatoriu al vaccinării împotriva bolilor infantile a fost asigurat de Republica Cehă nu prin măsuri de constrîngere fizică, ci fie prin amenda aplicată părinților în cazul refuzului de a-și vaccina copiii, fie prin neînscrierea acestora la grădiniță. Aplicînd o grilă de analiză îndelung exersată – pentru a stabili dacă o ingerință a unui stat, parte la Convenție, în sfera de exercitare a dreptului la respectarea vieții private, îndeplinește condițiile prevăzute în textul care consacră acest drept fundamental –, Curtea a stabilit mai întîi că atît amenda aplicată părinților pentru refuzul vaccinării copiilor lor, cît și neînscrierea la grădiniță a copiilor care nu au fost vaccinați constituie ingerințe în sfera dreptului la respectarea vieții private, dar că acestea sînt prevăzute de lege, au un scop legitim și sînt necesare într-o societate democratică. Scopul legitim este nu doar protejarea copiilor care trebuie să fie vaccinați, ci și, mai ales, protejarea copiilor care, din cauza unor afecțiuni speciale, au interdicție de vaccinare, astfel încît riscul îmbolnăvirii lor este foarte mare tocmai din cauza nevaccinării copiilor care nu prezintă asemenea vulnerabilități, dar sînt purtători ai agenților patogeni. Cît privește necesitatea adoptării unei asemenea cerințe într-o societate democratică, Curtea a statuat că orice stat parte la Convenție are o marjă de apreciere pentru adoptarea celor mai potrivite măsuri, în raport cu scopul legitim urmărit, iar cele două măsuri adoptate de Republica Cehă nu depășesc această marjă de apreciere. Amenda și neînscrierea la grădiniță nu sînt măsuri de constrîngere fizică, ci măsuri rezonabile pentru a asigura obligativitatea vaccinării împotriva bolilor infantile, în acord cu principiul respectării interesului superior al copilului. Ca urmare, Curtea a apreciat că măsurile luate de statul ceh, deși sînt ingerințe în sfera de exercitare a dreptului la respectarea vieții private, sînt proporționale cu scopul legitim urmărit.

Raționamentul juridic dezvoltat în motivarea hotărîrii pronunțate în cazul Vavřička și alții versus Republica Cehă urmează un tipar pe care Curtea l-a stabilit în bogata sa jurisprudență privind condițiile în care este posibilă restrîngerea exercitării unui drept al omului, din lista celor susceptibile de o asemenea limitare, între care se numără și dreptul la respectarea vieții private. Totuși, concluzia adoptată în final, atît în acest caz, cît și în hotărîrile anterioare în care a fost aplicat acest raționament, nu este doar rezultatul unui demers logic și metodologic. Dincolo de țesătura rațională a argumentelor se întrevede urzeala profundă a principiului echității. Jurisprudența instanței de la Strasbourg exprimă echilibrul dintre judecata în echitate, specifică sistemului anglo-saxon, și judecata întemeiată pe dreptul pozitiv, specifică sistemului de drept continental. Ca urmare, înțelegerea drepturilor omului recunoscute prin Convenție și actele adiționale nu mai este posibilă doar prin referirea la textele convenționale, ci prin cunoașterea numeroaselor precedente prin care a fost clarificată sfera de aplicare a acestor texte. În jurisprudența sa, Curtea realizează astfel sinteza dintre spiritul dreptului continental și spiritul dreptului anglo-saxon. Spiritul dreptului anglo-saxon este însă prezent nu numai la instanța de la Strasbourg, ceea ce este firesc, întrucît Regatul Unit este încă parte la CEDO, ci și la instanța din Luxemburg, deși Brexit-ul este fapt împlinit. Din fericire, nu este vorba de un cal troian, ci de o punte care unește în continuare Regatul Unit de Uniunea Europeană.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.