Uniforma

Anul 1984 primăvara. O unitate militară din sudul ţării. Trebuia să facem curat în biroul ofiţerului politic (un colonel) în care se zugrăvise. Încăperea avea vreo 50 de metri pătraţi şi o mare masă verde în mijloc. Am curăţat cu temeinicie fiecare colţişor (ni se promisese o permisie) după care, pe la ora şase seara, cînd plecaseră toţi ofiţerii, ne-am gîndit că ar fi momentul să ne destindem şi să profităm puţin de confortul acelui spaţiu pe care-l aveam în grijă şi care nu se compara cu locurile permise nouă, soldaţilor de rînd. Cineva a sărit gardul unităţii şi s-a dus în sat să cumpere cîte ceva de mîncare şi mai ales de băut: vin, votcă şi o conservă de tablă cu suc de roşii, ca să ne preparăm cîte un Bloody Mary. Am început petrecerea la care ne trebuia bineînţeles şi muzică. Am deschis marele aparat de radio cu lămpi, instalat pe o comodă. Spre surpriza noastră era fixat pe "Europa liberă", pe unde scurte. Ne-am gîndit că ofiţerul politic trebuia să fie informat şi, după ce am ascultat şi noi cîteva minute de ştiri din lumea liberă, l-am mutat în altă parte. Am început să bem şi să spunem poveşti. La un moment dat, ne-am adus aminte de un coleg de-al nostru aflat în acel moment la un etaj mai jos al aceleiaşi clădiri, de gardă la drapel. Ne-am gîndit să-l chemăm şi pe el. Era un băiat cu ochelari, subţirel şi temător, pe care îl poreclisem Ţapu. Dar, pentru că într-un dulap găsisem nişte uniforme de-ale ofiţerului politic, cuiva i-a venit o idee. Într-un rîs general, şi-a pus cascheta şi tunica, pe ai cărei umeri erau cusuţi epoleţii de colonel. Cîţiva colegi au coborît jos şi i-au spus Ţapului că în unitate e o mare inspecţie cu o mulţime de ofiţeri şi că trebuie să aibă grijă la ţinuta pe care o are în post. Băiatul şi-a încheiat copca de la gît, şi-a aranjat boneta să aibă stema în frunte şi şi-a bombat pieptul trăgînd aer pe nări. După cîteva minute, a ieşit pe hol şi cel cu tunica de colonel. Şi-a semnalat prezenţa de departe printr-un răcnet de genul: "Ce faceţi acolo, măi, băieţi?". Colegii au început să strige "Atenţiune!", ca atunci cînd în zonă apare un militar cu grad superior. Un neon aşezat în spate făcea ca umbra cu cascheta de ofiţer pe cap să i se profileze peste balustrada scării interioare pînă la parter, acolo unde Ţapu făcea de gardă. Alături de umbra colegului, pe pereţi se alungeau şi cele ale capetelor încoronate, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş şi alţi domnitori ale căror mulaje din ghips vopsit cu bronz erau înşirate printre coloanele aflate deasupra vitrinei cu drapelul unităţii (o vitrină pe rama căreia erau scrise, de altfel, cu caractere mici, o mulţime de măscări). Ţin minte că un colţ al coroanei lui Ştefan cel Mare era rupt. Fusese odată trîntit pe jos de un soldat care-l ştergea de praf. "Ofiţerul" a coborît scara încet, ca să mărească suspansul, şi noi îi priveam bocancii şi pantalonii soldăţeşti de postav, murdari de var şi cu genunchii lărgiţi, care ieşeau de sub impecabila tunică, lucioasă, călcată şi apretată. S-a apropiat de Ţapu care stătea băţ, cu puşca pe umăr. Privea scrutător în zare, undeva spre muchia tavanului, ca şi cum acolo ar fi întrezărit viitorul luminos al comunismului căruia trebuia să-i stea de veghe. "Ofiţerul" s-a postat la doi metri în faţa lui. Lui Ţapu i-au trebuit cîteva secunde bune pînă să îndrăznească să-şi coboare ochii pentru a-l privi pe "mai marele" venit în inspecţie. În sfîrşit, l-a văzut cu o jumătate de ochi. I-a recunoscut figura, şi un colţ al gurii i-a căzut înspre un zîmbet, moment în care, "ofiţerul" cu pantalonii lăbărţaţi i-a strigat cît a putut de sever: "Drepţi, mă!". Ţapu s-a conformat instantaneu, îndreptîndu-şi spinarea pe cît putea, ridicînd din nou privirea în slava cerului. Noi, de pe scară, am izbucnit în rîs. Atunci a zîmbit şi el către noi, dar la "ofiţer" tot n-a îndăznit să se uite direct. "Ţapule, eşti idiot?", i-a zis acesta. "Da", a răspuns el, rămînînd tot aşa ţeapăn şi cu puşca pe umăr, în hohotele celorlalţi. Se pare că uniforma eclipsa persoana care o purta. El vedea un colonel care-i dădea ordine şi prea puţin conta că sub caschetă îl distingea pe colegul lui. Cine ştie, poate că devenise colonel peste noapte. La un moment dat, a bîiguit "e o glumă" şi atunci cel costumat i-a mai strigat o dată "drepţi" şi el iar a înţepenit. Abia după ce "ofiţerul" şi-a scos cascheta şi tunica, Ţapu s-a relaxat. L-am luat sus la masă şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, i-am mai făcut o glumă cazonă. I-am pus în băutură un peşte viu pe care l-am cules din acvariul generalului. A băut fără să-l vadă, cît pe ce să-l înghită... Era încă şocat, şi tot restul serii, în ciuda alcoolului şi a veseliei generale, a continuat să-i arunce din cînd în cînd "colonelului" priviri speriate. Cînd am terminat cheful, am făcut din nou curat, am aerisit şi am pus chiar forsiţii înflorite în glastra de pe masa colonelului. I-am potrivit la loc radioul pe "Europa liberă" şi ne-am dus la culcare. A doua zi, comandantul companiei ne-a transmis felicitările colonelului pentru treaba făcută. Nu ne-am primit însă niciodată permisia promisă.