Una trece, alta vine

Mai ţineţi minte consignaţiile, moda de la începutul anilor ’90? Printre primele tipuri de liberă iniţiativă, de afacere, erau de fapt magazine care lucrau în regim de consignaţii şi se numeau astfel pentru că nu prea existau importatori legali, iar mărfurile erau aduse de prin Turcia, Ungaria sau Polonia, de către persoane particulare pentru care forma cea mai legală de vînzare erau acele consignaţii (mai există azi vreuna?). Apoi, cum bine ştim, au înflorit casele de schimb valutar şi casele de amanet. Funcţionau alături de şmenarii de pe stradă care te păcăleau cu elasticul şi-ţi dădeau ziare între bancnote (mai există azi şmenari?). Mult timp a persistat o oarecare asociere între deţinerea de valută sau plata în altă monedă decît leul şi necinste. Poate unul dintre motivele pentru care celebra confiscare a valutei firmelor de către Guvernul Stolojan nici n-a părut la vremea respectivă, pentru mulţi, un act aşa de grav pe cît era în realitate (ar mai fi astăzi posibilă o asemenea măsură?). Chiar pe la sfîrşitul anilor ’90, am întîlnit un contabil din provincie cu care am făcut o tranzacţie şi el a refuzat să accepte plata în dolari pe motiv că e "om cinstit". A mai fost şi cuponiada care i-a făcut pe toţi românii acţionari. Era o adevărată modă a acţiunilor, cum modă a fost şi - vă mai amintiţi - metoda de privatizare Mebo. A apărut apoi febra circuitelor de întrajutorare. Clujul a devenit un fel de capitală financiară, în oraş au crescut preţurile şi a dăinuit impresia că economia din regiune înfloreşte. Toată lumea visa la înmulţirea de opt ori a banilor (unde o mai fi astăzi celebrul Ioan Stoica?). Au răsărit apoi, rînd pe rînd, în sate şi oraşe, sediile de bănci somptuoase din marmură şi sticlă, acele bănci care parcă funcţionau doar pentru iniţiaţi şi arătau ca nişte lăcaşuri de cult ale unor secte. Unde punem că una se numea chiar Banca Internaţională a Religiilor. Mai toate aveau acelaşi scop pe care şi atunci lumea îl ştia foarte bine, iar retrospectiv este mai mult decît evident: îmbogăţirea rapidă a unora prin acordarea de credite preferenţiale. Genul acela de instituţii dimpreună cu mama lor Bancorex nu mai există. Dar cum nimic nu dispare şi totul se transformă, ulterior s-au inventat fondurile de investiţii, de unde vîntul a spulberat banii cetăţenilor. Pentru cei care nu se învaţă minte niciodată au apărut apoi şi băncile populare, cooperativele de credit. Între timp, în comerţ, consignaţiile se transformaseră de mult în magazine, iar pe lîngă ele apăruseră tarabele. Acestea au devenit la rîndul lor chioşcuri pline de mărfuri, de care ne amintim că erau deschise şi noaptea. Au animat străzile cu pitorescul lor uşor dubios, pînă ce le-a dărîmat Băsescu (ce-or mai face chioşcarii de altădată?). Dar apropo de chioşcuri, cîinii vagabonzi cei prigoniţi odată cu ele n-au pierit chiar de tot, aşa cum nici organizaţiile care profită de pe urma lor n-au dispărut. O mare reclamă din centru îndeamnă astăzi lumea să le dea apă cîinilor fără stăpîn (asta în vreme ce un alt program publicitar descurajează lumea să dea bani cerşetorilor). Au avut respectivele ONG-uri destule fonduri să plătescă o reclamă care încurajează de fapt propria lor supravieţuire, şi nicidecum pe cea a cîinilor vagabonzi. Dar dacă vremea cîinilor mai este, şi vremea chioşcurilor a trecut, vremea hipermarketurilor e în plină splendoare (mulţi deja şi le închipuie ca fiind veşnice). La fel de bine proliferează farmaciile şi cazinourile. Moda celor din urmă a revenit, e o a doua perioadă a lor de glorie, după cea din anii ’90. Bănci sînt în continuare multe, mai multe ca oricînd, mai funcţionale decît cele din anii anteriori (doar că unele fac reclamă unui credit prin care se pot refinanţa alte credite?!). De asemenea, în ultimii ani, moda caselor vechi lăsate în paragină a fost înlocuită cu moda demolării acestora şi cu nebunia şantierelor. Moda gropilor în asfalt a fost depăşită de cea a lucrărilor nesfîrşite la acelaşi asfalt şi la borduri. În fine, a izbucnit febra investiţiilor în clădiri şi terenuri (mulţi încă le consideră cele mai sigure). Preţurile au crescut nesăţios iar agenţiile imobiliare au proliferat ca ciupercile. Astăzi, în cel mai bun caz putem spune că în acest domeniu piaţa stagnează şi aflăm că în fiecare zi în Bucureşti dă faliment cîte o agenţie imobiliară. Trecem rapid de la o modă la alta, nu înainte însă de a ajunge cu fiecare la paroxism şi, la vremea ei, oricare ni se poate părea veşnică, deşi nu sîntem chiar convinşi că e cel mai bun lucru. Inventăm apoi un altul la fel de spumos şi efemer şi nu ne liniştim niciodată.