Un sport la Răsărit
Franţa-Luxemburg, 0-0. Nici o echipă nu mai e ce-a fost?
Şi nici nu va mai fi. Lumea e deschisă, ideile circulă (pentru cine vrea să le prindă din zborul lor), nu mai există complexe, iar posibilitatea de a-ţi cîştiga sfertul de oră de glorie planetară împinge la multe lucruri nebănuite. Fotbalul, de altfel, nu mai poate fi gîndit doar la singular, există de-acum fotbaluri. În mod normal, Pogba, pe care s au plătit peste o sută de milioane de euro, şi junele Rodrigues, care costă cît opţio-nalele de la automobilul francezului, n ar putea trăi pe aceeaşi planetă. Te apucă zîmbetele numai cînd citeşti numele echipelor de club la care joacă supuşii Marelui Ducat: CS Fola Esch, Union Titus Petange, FC Progres Niederkorn, SC Telstar, F91 Dudelange. Nişte FC Simpatice. Şi totuşi. Nu că Franţa n-a cîştigat, acasă, în faţa minusculului vecin, dar era chiar să piardă. Cum se poate? Aceste fotbaluri pot fi depărtate valoric la ani-lumină, distanţa dintre ele e dată mai ales de calitatea indivizilor (care oricum cuprinde o doză deşănţată de marketing decolat de la realitate prin sumele stratosferice de transfer). Pe cînd în fotbalul jucat e vorba, întîi de toate, despre echipe. Mai ales într-un joc dintre echipe naţionale, unde cetăţenii se văd din an în Paşti. E ca de sărbători, nu-ţi prea arde de muncă, mai stai la o tacla, la o bere. Şi mai e şi contextul. Franţa era pe val, tocmai zdrobise Olanda, 4-0. Sforăia liniştită la ora meciului. Dincolo de acestea e de remarcat capacitatea unui grup unit, hotărît, dedicat de a răsturna nu doar căruţele, dar şi tancurile. Se poate. Nu tot timpul, dar se poate. Oricum, trebuie crezut şi lucrat în sensul ăsta. Întotdeauna o echipă va avea argumente în faţa unei sume de indivizi, oricît ar fi de buni. Dar… Trebuie să fii crescut şi educat în sensul ăsta. Echipele nu se fac din gură. Echipele, ca şi comunităţile, se fac atunci cînd fiecare renunţă la puţin din sine. Atunci, abia atunci, ai o şansă. Vi se pare că bat şaua ca să priceapă iapa noastră jigărită?
