Un sport la Răsărit
Daum a spus despre Gazeta Sporturilor că e un ziar bun de împachetat peştele în el şi a primit în dar de la un jurnalist o undiţă. Fotbalul nostru e, la ora actuală, comedie sau dramă?
Cele mai bune comedii sînt cele triste. Chaplin nu era deloc vesel. Cu atît mai puţin Buster Keaton. Iar clovnii sînt fiinţe de plîns. Dar fotbalul nu e nici comedie, nici dramă. Cînd ajunge să se ia prea în serios e doar o absurditate patentă. Milionari în chiloţi fugăresc o minge urmăriţi hipnotic de mulţimi uriaşe. Descrieţi-i faza aceasta lui Alfred Nobel sau lui Marie Curie. Poanta nu e că se mozolesc pentru un scop bizar, acela de a trece sfera de piele prin spaţiul a trei bare, ci faptul că sînt milionari. Aceşti oameni sînt împăraţii lumii nu pentru că au creat ceva practic şi folositor umanităţii, pentru că ar fi creat valori şi opere ale spiritului (care tîrăşte stoic bietul trup, deşi mai nou şi reciproca e valabilă) sau măcar prin moşteniri care au micul merit că vin la pachet cu ceva reguli şi o brumă de educaţie. Sînt putred de bogaţi pentru că le poţi pune în mînă o pungă de chipsuri sau un aparat de ras şi îi poţi plimba pe toate ecranele punîndu-i să mintă gros cum că sînt în posesia celui mai bun produs. Şi culmea e că mulţimile îi cred. După cum vă spuneam, sînt hipnotizate. În sensul ăsta, Houdini a fost cel mai mare fotbalist al lumii din toate timpurile. Scuzaţi, de unde plecasem? A, de la Daum, peştele şi undiţa. Dacă fotbaliştii sînt nişte prestidigitatori, antrenorii sînt fachiri. Ei trebuie să meargă pe cuie în încercarea de a face un grup vag omogen de băieţi cu tot felul de păreri despre ei şi preocupări diverse să funcţioneze ca o orchestră filarmonică. Sau măcar să aibă un solist extrem de talentat care să acopere cacofonia ansamblului, cu ceva noroc. În felul ăsta, am observat, mai ales selecţionerii tind să-şi piardă minţile sau în orice caz cumpătul. Sigur îşi pierd umorul (cît or fi avut). Se simt investiţi cu misiuni biblice, ajung să invoce divinitatea şi să învîrtă mătănii mai ceva ca un preot de ţară (da, da, chiar şi distinsul domn Daum). Finalmente, cei mai mulţi o iau grav pe arătură şi se fac de băcănie, încep cu zîmbete şi sfîrşesc cu urlete. Ceea ce e OK. Probabil că merită să înnbuneşti oleacă pentru o căruţă de bani.
