Un sport la Răsărit

Cum e mai corect să spunem: CSU Craiova a ajuns să joace cu AC Milan sau AC Milan a ajuns să joace cu CSU Craiova? 

Aceasta e întrebarea! Şi din ea cu greu vom ieşi. Evident, ieşim cu rezultatul meciului care, la momentul în care tropăi pe tastatură, e undeva în ceaţa viitorului. Dar partea simpatică a fotbalului e că oricine îşi poate închipui că se bate cu (aproape) oricine. Pînă cînd chiar se întîmplă. Dar poţi visa, nu e interzis. Orice meci pleacă de la 0-0, ce minciună dulce! Craiova, mai ales, s-a format ca un loc din care ieşi cu pieptul în faţă. E un soi de donquijotism în demersul celor de acolo care cîteodată naşte zîmbete, alteori produce uimire. Milan a transferat în această vară de aproape 200 de milioane de euro, adică mult mai mult decît bugetul întregii Ligi Întîi. Şi de vreo sută de ori mai mare decît bugetul de transferuri al tuturor echipelor româneşti. Matematica asta te omoară. E un balaur cu care nu poţi să te baţi decît dacă te autoiluzionezi cu teribilul clişeu că şi ei au două mîini şi două picioare. Dar atîtea milioane te ameţesc. Adică oltenaşii nu se luptară cu o moară de vînt, ci cu o moară de bani. Într-o lume cu scaun la cap, niciodată juveţii nu stau la masă cu regii. Şi dacă se întîmplă e comic. N-or să taie cu furculiţa şi-or să apuce cu cuţitul? N-or să ducă paharul la ureche? Dar în fotbalul ăsta beştelit nu e aşa. Aici poţi să crezi că ajungi să joci de la egal cu cei la care te uiţi ca la soare. E nepieritoarea lui ironie. Bine, n-o să mă mai învîrt pe după copac. Eu zic aşa: Craiova a ajuns să joace cu Milan. Sau o fi invers?…