Un sport la Răsărit
După ce ai cîştigat oarecum fără mari probleme al optulea trofeu la Wimbledon, poţi spera şi la al nouălea?
Poţi spera şi la al 99-lea. Poţi spera la orice cînd eşti Roger Federer. Nu e vorba de număr (Nadal are zece Roland Garros), ci de ideea că pe acest om îl va scoate din circuit doar, cîndva, oboseala gloriei şi o carne mai puţin elastică, deşi nu e nici asta foarte sigur. Federer e un rege uriaş fără să fie un tiran necruţător. Nu ai, ca la Djokovici sau Nadal, tentaţia de a lua o puşcă, să-i răzbuni pe sărmanii lor oponenţi. Nici Federer nu ia prizonieri, dar la el nu simţi lucirea mefistofelică, de nebunie absolutistă, pe care o poţi zări la alţii. Federer te bate simplu, curat, fără gesturi inutile, fără – scuzat să fiu – să-şi scoată lenjeria intimă din locuri şi mai intime înainte de fiecare serviciu sau să facă şpagaturi imposibile. La o vîrstă cînd alţii de mult îşi numără banii, Federer îşi numără gemenii şi perfect paşii pînă la următoarea minge. E un tip care pluteşte. Deşi pare robotic e mai uman decît majoritatea. Două lucruri esenţiale care îl deosebesc de colegii lui milionari: e singurul care a cerut vehement controale antidoping serioase în tenis (apel rămas, din păcate, fără consecinţe într-un sport obsedat de bani, frişcă şi căpşune) şi are o soţie din categoria doamnelor după care nu întorci automat capul ca după un produs de sinteză. E un lucru rar. Şi e foarte greu să pricepem cum de un tip cu atîta succes s-a păstrat atît de firesc, nu a luat-o pe arătură, nu-şi umflă muşchii (la figurat şi mai ales – o, da! – la propriu) şi cum de nu are în dotare vreun manechin, ba chiar două sau trei. Poate pentru că e elveţian? O fi contînd şi asta. Federer e speranţa că, cine ştie, lumea sportului nu o va lua razna. Un om pe care îţi vine în mod natural să-l îmbrăţişezi. Federer e o bucurie.
Foto: wikimedia commons
