Un sport la Răsărit
Oamenii din fotbal, în special, continuă să se plîngă de arbitri şi să dea vina pe ei. S-ar cere să adoptăm formula „Don’t shoot the referee!“?
Pe referee poate nu-l împuşcam, dar măcar pe asistent?… Că cică la „marele derby“ FCD vs FCSB, unul dintre ei l-ar fi înjurat pe Reghecampf „ca la uşa cortului“. E posibil? Orice e posibil. Într-o lume de sfinţi, paradisul te pîndeşte la fiecare cotitură. Un lucru e clar: arbitrajul e bolnav. În primul rînd de el însuşi şi de importanţa pe care şi-o dă. Adunările lui devin cabale ale adevărului pur în luptă cu un pămînt care nu-l merită. Dar această maladie derivă din alta şi mai gravă, care îi transformă pe arbitri în victime certe. Aceea a unui fotbal incapabil să evolueze şi să-şi transfere corpul obez de bunăstare şi mintea sufocată de bani în epoca pe care o trăim. Oamenii cu fluier sînt puşi să dirijeze, numai cu ajutorul propriilor simţuri, acţiuni cîteodată greu de citit chiar şi după mai multe reluări TV derulate au ralenti. Ăsta e ori sadism, ori prostie. Ori, ceea ce ar fi mai grav, intenţia de a ţine acest sport în obscurantismul născător de monştri care pot servi bine în anumite ocazii. Arbitrajul electronic, care, cu chiu, cu vai, va fi introdus la Cupa Mondială din Rusia, va putea urca acest sport la un alt nivel. Dar nu va rezolva totul. Pentru că mult stă şi în mentalitatea paradoxală a oamenilor din fotbal de a cere, cînd sînt judecaţi, obiectivitatea absolută, deşi ei se mişcă într-un spaţiu asaltat de minciună, blaturi, aranjamente la pariuri, simulări, dublu limbaj. Cu o astfel de atitudine, „pistolul“ fotbalului e îndreptat nu către cineva, ci către propria tîmplă.
