Un sport la Răsărit
România pe locul 8 la Campionatele Balcanice de Atletism? E ca-n gluma cu sportivul care aleargă singur şi iese pe locul al doilea?
Cîteva precizări. Competiţia e, raportat la numele ei, la fel de adecvată – avînd între participante Armenia, Cipru şi Israel – precum ar fi Jocurile Pan-Pacifice cu o prezenţă a Elveţiei. Mai nou, corectitudinea globală schimbă geografia locală. Fie. Delegaţia noastră a terminat, e drept, pe 8 la „general“, clasament care ţine seama doar de medaliile de aur. Dar e pe primul loc şi la argint, şi la bronz. Pauză de uluială. Îţi vine să faci ca în reclama aia idioată, cu nu ştiu ce femeie care se simte muuuuult mai bine folosind nu ştiu ce produs, în timp ce din off se aude un cor de nelămurite care oftează strigînd: „De ceeeee?!“ Păi, da, de ce, fraţi şi surioare? De ce cam lipsim de la aur, dar ne înghesuim la premiile de consolare? Păi, n-ar fi ceva care ni s-a construit în genă de la o epocă încoace? Da, e posibil să alergăm singuri şi să ieşim pe locul doi, nu e un banc. Cînd nu eşti învingător înăuntrul tău poţi chiar să nu te întreci cu nimeni, că tot nu cîştigi. Există un complex al victoriei pentru un/o popor/populaţie înfrînt/ă cu repetiţie de decenii la rînd. Aici e cazul atletismului, dar priviţi handbalul, branduit ca sport naţional, deci care ne reprezintă maxim. În mod constant de 12 ani încoace luăm medalii. Ştiţi cîte dintre ele au fost de aur? Nici una. Zero. Nu poate fi întîmplător. Există o vocaţie a ratării aproape de scopul final, pe care nimeni nu o cercetează, deşi cred că am putea afla lucruri interesante despre cum alergăm noi printre fantome care ne mai şi bat pe ultima sută de metri. După care ar trebui să găsim un ghost-buster.
