Un sport la Răsărit
Finala feminină de la Australian Open între surorile Williams, finala masculină între Federer şi Nadal. Adică finale de Mare Șlem clasice pentru deceniul trecut. S-a întîmplat ceva cu timpul?
Poate că nici timpul nu mai vrea să trăiască aceste timpuri, cine ştie? Se întoarce în copilăria lui, acolo unde stau duelurile legendare. Dar nu va avea de ales. Şi nici noi. Finalele de la AO sînt doar un vis din care ne vom trezi. Roger şi Serena nu sînt eterni. Din păcate. Sînt doar nişte oameni cu o pasiune şi o ambiţie excepţionale. Senzaţia e că, în afară de talentul argăsit cu multă muncă, iubesc enorm ceea ce fac. Şi că sînt responsabili pentru parcela de graţie care le a fost atribuită. Ar trebui să exporte aceste valori către cei ce vin după. Tenisul e un sport foarte dur, probabil că primul cînd vine vorba de combinaţia de consum fizic-psihic. De aceea nu îl poţi face cu mintea în altă parte sau cu sufletul îndoit. Mulţi şi multe ajung un pic sus şi pică apoi cu zgomot pentru că nu găsesc formula magică. Intră într-un carusel colosal care îi devorează. În schimb, acei oameni pe care îi vedem cu repetiţie la vîrf şi care ne uimesc şi-au construit o lume a lor în care ne primesc pe toţi. Nu călătoresc pe tot globul precum ceilalţi, ei joacă mereu acasă. Acesta e secretul. Nu merge altfel. Sportul ăsta e un război în care nu te omoară gloanţele, te ucid banii. Banii sînt, pînă la urmă, cei care despart jucătorii bunicei de campioni. Şi campionii nu cresc în toate conturile.
