Un sport la Răsărit
Cît de departe e Naţionala de handbal masculin de titlul mondial la care cu decenii în urmă părea să fie abonată?
Decenii? În curînd, distanţa se va măsura în secole, ne apropiem deja de jumătatea primului dintre ele. Dar e ca şi cum te-ai întreba cînd va mai fi Portugalia imperiul de altădată. Răspuns: niciodată. Azi, „imperiile“ sînt pentru cei care au nu neapărat curaj, spirit de aventură, foame de bogăţii, putere de a îndura şi o doză de inconştienţă, ci pentru cei care şi le planifică meticulos şi pe care adevărate industrii orizontale şi verticale le implementează. Performanţa în sport, azi, înseamnă pregătirea ei cu ani sau zeci de ani înainte de a apărea. Vi se pare că se întîmplă aşa ceva pe la noi, nu doar în sport, ci în orice altceva? Singura chestiune previzibilă a României post-’89 e că o parte importantă a populaţiei ei votează cu aceeaşi forţă politică, una care îi aduce aminte de amorţelile, asistenţa de viaţă şi „tătucismul“ pre-’89. Deci, puţine şanse pentru „recuceriri“ susţinute masiv în timp. Timpul nostru cel mai iubit e cel trecut. În rest, stăm bine. Serios, chiar stăm bine. În preliminariile Europeanului 2018, România a creat senzaţie după ce a bătut Belarus şi Polonia, echipe care aveau clar prima şansă. E (şi) efectul Xavi Pascual, antrenorul care a luat două Ligi ale Campionilor recent cu Barcelona. Că şi asta e adevărat. Dacă francezii au luat handbal cît au putut de la noi, pînă de curînd nouă ne cădea blazonul să învăţăm de la alţii. Proverbul cu fudulia e fără moarte.
