Un sport la Răsărit
De ce se face o oarecare vîlvă în jurul curselor de Formula 1 într-o ţară fără sportivi, fără tradiţie şi fără competiții de acest fel?
E ca şi cum ai întreba de ce se uită bărbaţii la femei frumoase sau femeile la bărbaţi spectaculoşi, deşi ştiu că nu e cazul să-şi facă visuri. Formula 1 e atracţia vîrfului de gamă într-un domeniu, iar democraţia televizorului ne poate duce fix acolo unde nu vom fi niciodată. E despre viteză, deşi în mod paradoxal vitezele reale cu care evoluează şopîrlele acelea ultrarapide nu sînt percepute ca atare la TV. Şi nici zgomotele, nici mirosurile de gaze arse şi nici toată excitaţia unui circuit care fierbe de adrenalina extremului, dar îţi poţi imagina, îţi poţi aluneca privirea pe formele perfecte, depăşirile, accidentele, scandalurile, toată nebunia e livrată la domiciliu. Şi apoi lumea modernă te rupe de evoluţia firească a unei pasiuni, sînt scurtături către satisfacţie. Atîtea sporturi sînt urmărite fără ca mulţi dintre cei de pe partea cealaltă a ecranului să le fi practicat. Fără să practice, de fapt, nici un fel de mişcare sau competiţie. Nu mai e nevoie de rădăcini, e de ajuns o telecomandă, suficientă publicitate şi un timp investit de-a lungul anilor care se transformă în inerţie. E evoluţia firească a oricui investeşte o vreme interes în ceva, ajunge să priceapă şi să se priceapă. Se creează o lume cu obiecte şi figuri familiare. Ne uităm la Formula 1 şi la războiul din Irak fără a le fi practicat pe una sau pe alta. Aşa, luate la pachet, aş zice că din fericire.
