Un sport la Răsărit
Fotbaliştii români transferaţi în Occident par a se adapta greu. De ce?
Primul gînd e acela legat de structura de succes a fotbalului, care implică, peste orice alt domeniu, un mariaj aparent paradoxal între o puternică latură ludică şi o seriozitate beton. Fără cea dintîi eşuezi într-un marasm tehnico-tactic, evoluţii gri şi ratarea sigură a întîlnirii cu afectul publicului. Dar poţi să exişti chiar şi aşa, trist. Pe cînd fără dedicaţie, capacitate permanentă de învăţare şi evoluţie nu poţi pătrunde niciunde. Sau poţi printr-un soi de efracţie care în termeni obişnuiţi se numeşte „a fura ochiul“, dar care n-are viaţă lungă. De aceea „pauperii“ talentaţi ai anilor ’90 au izbutit în majoritate acolo unde n-au avut succes săracii bogaţi ai anilor din urmă. Mai e ceva. Fotbalul de aici te pregăteşte în cel mai bun caz pentru fotbal, nu şi pentru viaţă. Viaţa e lăsată în plata Domnului. Educaţia din afara datului cu piciorul în minge tinde către zero, o auzi în felul de a vorbi, o percepi în felul de a gîndi (chiar şi în joc) şi în alegerile multora care ar avea potenţial. Ca să se ridice mental şi vocaţional, tinerii jucători ar trebui să facă eforturi uriaşe pentru a fenta mlaştina de agenţi fără dimensiune, conducători fără viziune, antrenori nedăruiţi şi tot felul de ţuţări care îi înfăşoară în pînza lor de păianjen şi îi devorează treptat. După care, în timp ce fac “burp!“, tot ei se miră că, dom’le, unde sînt vremurile de altădată? Păi, pe alea nu le-aţi făcut voi. „Dăcît“ pe astea de acum.
