Un soi ciudat

Unii indivizi au făcut, cum bine ştim, compromisuri cu regimul comunist, pentru a trăi mai bine. La aproape 20 de ani de la căderea acelui regim, aproape că nu mai e nimic de mirare în asta. La fel de bine ştim că unii dintre ei au încercat să se pună apoi bine cu noua putere sau chiar să intre în structurile ei, aşa încît să continue a avea un trai mai bun decît ceilalţi. Şi acesta poate părea deja un fenomen aproape natural. Deşi enervant, ţine de firea omenească. Se mai adaugă acea categorie de inşi care n-au reuşit să priceapă răul pe care l-a făcut comunismul, decît la mult timp după ce acesta a fost înlăturat. Printre ei şi unii mai rari care, deşi continuau să creadă în valorile comunismului, nu s-au sfiit ca după Revoluţie (dintr-un reflex oportunist învăţat tot din comunism) să laude valorile capitalismului. Perversităţi care astăzi nu ne mai surprind nici ele. Mai există însă şi un alt soi de indivizi, ce-i drept destul de rari, dar de-a dreptul fascinanţi. Oameni care au crezut în comunism, au avut funcţii importante în acele vremuri, n-au profitat deloc de ele din punct de vedere material şi care continuă să creadă şi astăzi că aceea era cea mai bună dintre lumile posibile. Activişti care n-au acceptat să-şi boteze copiii nici măcar în secret, aşa cum făceau cei mai mulţi. Persoane care se declară atee, deşi firea lor e mai degrabă asemănătoare cu a unor credincioşi fanatici. Numai că, prin cine ştie ce deviaţie, se pare că în mintea lor Dumnezeu a fost înlocuit cu Marx, Engels şi Lenin. De obicei sînt oameni săraci, înrăiţi şi fără prieteni. De multe ori înstrăinaţi chiar şi de propria familie. Am aflat despre un asemenea personaj care înainte de 1989 şi chiar şi în primii ani de după, nu-i dădea voie nevestei lui sub nici o formă să vopsească ouă de Paşti. Cu timpul însă, nu s-a mai putut opune acestui obicei şi chiar a început să mănînce ouă vopsite, dar numai dacă nu erau roşii (cine poate şti ce fel de rezonanţe producea în mintea lui această culoare). Şi tot astfel, niciodată nu le ciocnea aşa cum face toată lumea, ci le spărgea pur şi simplu în creştetul copiilor. Aceştia se supuneau cu stoicism ciudatului ritual, din milă şi dragoste faţă de capul familiei, aşa imbecil cum era el. La mulţi ani după Revoluţie, cînd terminaseră deja şi facultatea, au aflat cu groază de la tatăl lor că nu sînt botezaţi. Repede au hotărît să intre în rînd cu lumea şi s-au pregătit să meargă la biserică. Aproape în ultimul moment au fost opriţi de mama lor care le-a spus să stea liniştiţi pentru că de fapt, atunci cînd s-au născut, înainte de 1989, ea i-a botezat fără ştirea tatălui. A fost momentul în care şi tatăl a aflat povestea botezului şi felul în care fusese păcălit de întreaga familie, în urmă cu 25 de ani. Trei zile n-a vorbit cu nimeni şi n-a vrut să mănînce nimic. Crisparea-i caracteristică s-a accentuat. În a patra zi însă, a părut să-şi revină. Şi, gest rar, şi-a invitat fiul la pescuit. Acesta se aştepta ca tatăl să-i facă cine ştie ce dezvăluiri, să-i spună cine ştie ce secrete, pe care păruse a le ţine în el toată viaţa. Au stat pe malul bălţii patru ore, timp în care tatăl n-a scos nici o vorbă. Fiul a crezut mai întîi că are lîngă el un om frămîntat de îndoieli interioare pe care nu ştie sau nu poate să le exprime. Apoi, a început a se întreba dacă nu cumva tatăl său e de fapt cu mult mai simplu decît îşi închipuia el, un tip fără gînduri apăsătoare, fără complicaţii interioare şi oarecum insensibil la nuanţele sau frumuseţile vieţii. O simplă fiinţă cu automatisme imprimate definitiv în creier de acea propagandă comunistă care i-a ţinut loc de orice altă şcoală sau educaţie.