Un copil de vînzare
Au trecut ceva ani.
E o vacă moartă în mijlocul drumului. E vară și sînt iarăși rătăcit prin locuri pline de copii și sărăcie. Mi-a fost oferit un copil de vînzare. Poate să cerșească în mai multe limbi și, într-un an-doi, pot să-mi iau un Mercedes, îmi promite maică-sa, cu o privire șmecheră.
Puștiul are o minte iute și niște ochi tare triști. Nu vreau să știu ce a văzut.
Am fost tot timpul între. Nu am fost niciodată îndeajuns de altul ca să mă potrivesc. Deși le e clar că îi înțeleg, vorbesc între ei în limba bunicii și îmi spun străin.
Habar nu mai am ce sînt. Aș putea să fiu cam orice, dar mă simt între toate. Am văzut prea multe locuri lovite de nenorociri ca să mă dezechilibrez ușor. Dar felul în care se uită puștiul ăsta la mine mă cam rupe.
Miroase a balegă, a leș, a transpirație și a mizerie. Mă întreb ce dracului caut acolo. Aș putea să îmi văd frumușel de treaba mea, să scriu rapoarte minunate și să-mi consolidez cariera de gargaragiu bine plătit.
Cu cîteva săptămîni înainte, am fost în Istanbul. Undeva, la marginea orașului, foarte aproape de un cartier rezidențial minunat, erau cîteva sute de oameni care trăiau ca în Evul Mediu. O puștoaică citea pe ascuns dintr-o carte de povești. Povești pentru copii cu vreo trei-patru ani mai mici decît ea. Lumea din jurul ei se ocupa cu strînsul, sortatul și vîndutul gunoiului.
Tacticile de a înșela la vînzare sînt practic aceleași indiferent dacă ghetoul este în Mumbai, Istanbul, Barcelona, Belgrad, Sofia, Chișinău, Roma, Podgorica sau Ferentari.
Stau de vorbă cu copilul din fața mea. Îmi povestește despre cerșitul în Italia și Germania. Despre cum stăteau în aceeași cameră nouă oameni. Despre bătăi și despre cum se strîngeau banii. Despre botezul la care a venit unul dintre cei mai cunoscuți maneliști.
Ar trebui probabil să chem Protecția Copilului. Cel mai probabil e degeaba, că nimeni nu vine prin coclaurile pe unde sînt. Și dacă ar veni, cel mai probabil viața puștiului ar fi și mai nenorocită. Cazurile de abuzuri sexuale și violență în instituțiile statului fac din alternativa asta un coșmar.
În ghetouri sînt îngrozitor de mulți copii care au copii. Îmi amintesc de capra care mînca foarte calm cartonul dintr-o carcasă de mașină și de copiii desculți care se jucau în jurul ei. Undeva, nu departe, se ardea gunoi, se respira greu și locul era plin de reziduuri cu plumb. Părinții lor erau refugiați din Kosovo. Cîteva mii de oameni, marea lor majoritate copii, trăiau îngrămădiți între o groapă de gunoi și un cimitir de mașini.
În Tirana, alte cîteva sute de oameni, în marea lor majoritate copii, trăiau pe o groapă de gunoi. Un puști cam de 6-7 ani, încălțat cu doi pantofi diferiți puși invers în picioare, pentru că erau prea mari, se odihnea, după cîteva ore bune de sortat gunoiul, mîncînd un castravete.
Am prea multe amintiri de felul ăsta și nu mă ajută deloc acum, cînd încerc să găsesc o soluție pentru copilul din fața mea.
Am o viață schizofrenică și extremele din ghetouri și din hotelurile luxoase unde vorbim despre sărăcie mă cam macină. Am prezentat, nu demult, un raport pentru Națiunile Unite despre sărăcia abjectă din Europa. Raportul a fost considerat prea dur pentru a putea fi publicat sau văzut de cei care conduceau instituția. A fost dezbătut într-o întîlnire a experților, experți care în marea lor majoritate citeau sau priveau documentare despre sărăcie, dar nu au fost niciodată în locurile „periculoase“.
În Liban, mai toți „experții“ stăteau îngrămădiți într-un restaurant de fițe din Beirut, neîndrăznind să se ducă în taberele de refugiați sirieni din Bekaa de teamă să nu fie răpiți. În Sudan, un expert care nu ieșea niciodată din zona sigură costa de 800 de ori mai mult decît sudanezul care îi făcea treaba.
Mă uit la copilul din fața mea și la vaca moartă, umflată, din mijlocul drumului, și pricep cu stupoare ceea ce cred că știam de mult, că ar trebui să îmi dau demisia, căci nu mai cred în bla-bla-urile mele și ale instituțiilor șmechere pentru care am lucrat.
Foto: Cosmin Bumbuț
